„30 de apeluri pierdute în noaptea aceea și ultimul mesaj de la soția lui: «Mă doare… Ajută-mă…»

Bucureștiul strălucea în seara aceea — râsete se auzeau din cafenele, cupluri plimbându-se de mână sub luminile colorate ale orașului.

Dar într-un apartament mic, o femeie stătea singură lângă o masă rece, pe care cina se răcise de mult.

Clara petrecuse toată după-amiaza gătind mâncărurile preferate ale soțului ei și purta rochia roșie despre care el spusese cândva că o face să arate ca „iubirea vieții lui.”

Îl trimisese pe băiețelul lor la mama ei, sperând să aibă o seară liniștită, doar pentru ei doi.

La ora 19:00, telefonul a sunat.

„Iubito, am o ședință urgentă. Mănâncă fără mine, bine?” vocea lui Andrei suna distantă, aproape grăbită.

Ea a zâmbit trist. „Bine… doar vino acasă repede.”

Orele au trecut. Lumânarea s-a topit încet. Orașul din afară sărbătorea dragostea, iar ea stătea și aștepta un bărbat care nu o mai făcea de mult.

Apoi, pe ecran a apărut un mesaj de la un număr necunoscut.

„Soțul tău e cu mine la motel. Dacă nu mă crezi, vino să vezi cu ochii tăi.”

A urmat o fotografie — soțul ei, râzând alături de o altă femeie.

Inima i s-a frânt, dar tot l-a sunat. Din nou și din nou. De treizeci de ori.

Nu a răspuns niciodată. Telefonul era închis.

Dimineața următoare, când Andrei și-a deschis în sfârșit telefonul, le-a văzut — cele 30 de apeluri pierdute și un singur mesaj care l-a făcut să-și piardă puterea în genunchi:

„Mă doare… ajută-mă…”

Andrei a simțit cum sângele îi îngheață în vene. De obicei, era genul de bărbat care putea să joace teatru, să mintă cu zâmbetul pe buze și să găsească o scuză pentru orice. Dar acel mesaj… acel „Mă doare… Ajută-mă…” îi înțepase sufletul ca un cui ruginit. Îl simțea acolo, înfipt adânc, iar cu fiecare clipă care trecea, cu fiecare secundă de tăcere, durerea se transforma în panică.

A încercat să o sune. O dată. De două ori. De cinci ori. Dar telefonul Clarei era închis. A simțit un gol în stomac, un vertij de teamă cum nu mai simțise niciodată. Până și cealaltă femeie, cu care-și petrecuse noaptea, a înțeles că ceva era în neregulă.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, strângând cearșaful în jurul ei.

— Trebuie să plec, i-a răspuns el scurt, îmbrăcându-se în grabă.

A ieșit val-vârtej din motel, fără să mai privească înapoi. Străzile Bucureștiului păreau deodată mai reci, mai goale, deși oamenii continuau să meargă pe lângă el, nepăsători. În mintea lui se derula în buclă imaginea Clarei, singură, în apartament, cu masa pregătită și rochia roșie pe care o adora odinioară. Și-apoi, acel mesaj, acel strigăt de ajutor, trimis în tăcerea nopții…

A alergat până acasă. N-a mai așteptat liftul, a urcat scările două câte două. Când a ajuns la ușă, a simțit pentru prima dată frică adevărată. Nu frica de a fi prins. Nu frica de a fi judecat. Ci frica de a fi pierdut ceea ce conta cu adevărat.

A deschis ușa. Liniște. O liniște dureroasă, apăsătoare.

— Clara? a strigat, cu vocea tremurândă.

Nimeni nu a răspuns.

A intrat în living. Masa era acolo, neatinsă, cu farfuriile reci și lumânarea stinsă. O singură floare, un trandafir, pusese Clara în mijlocul mesei. Roșu ca rochia ei. Roșu ca inima ei sfâșiată.

A căutat-o prin camere, urlându-i numele. A intrat în baie, în dormitor, pe balcon.

Dar Clara nu era nicăieri.

Pe pat, a găsit telefonul ei, cu ecranul spart. Lângă el, un plic galben, pe care era scris simplu, cu scrisul ei mic și ordonat: „Pentru tine”.

A deschis plicul cu mâinile tremurând.

„Andrei,
Ți-am așteptat inima să se întoarcă la mine, dar ai ales alt drum. Nu te învinovățesc, dar doare. Doare până în măduva oaselor. Noaptea asta a fost ultima picătură. M-am simțit mică, nevăzută, uitată… Și cel mai rău, m-am simțit singură. Am avut nevoie de tine, dar n-ai fost acolo.
Nu sunt atât de slabă pe cât crezi. Nu mă distrug, doar plec.
Să nu-ți faci griji pentru copil, e cu mama. Nu merită să crească într-o casă unde dragostea e o amintire.
Ai grijă de tine. Și învață, măcar acum, să iubești altfel decât ai făcut-o cu mine.
Clara.”

Andrei a căzut în genunchi. Nu plânsese niciodată, nici măcar când murise tatăl lui. Dar acum, plângea cu hohote, cu toată greutatea vinovăției care-l apăsa. Dincolo de scrisoare, dincolo de furia ei tăcută, simțea abisul în care alunecase relația lor. Și, mai ales, știa că de data asta nu va mai putea întoarce nimic.

A stat acolo, pe podeaua rece, până seara, când mama Clarei a venit cu băiatul. Femeia nu a spus nimic când l-a văzut. Doar i-a înmânat geanta copilului și a plecat, fără să-l privească.

— Tati, unde e mami? a întrebat băiețelul, privind cu ochii mari în jur.

Andrei s-a prăbușit din nou. Nu avea răspuns. Doar întrebări și o tăcere asurzitoare.

Timpul a trecut greu. Săptămânile s-au transformat în luni. Clara nu s-a întors, dar nici nu a dispărut cu totul. Trimitea mesaje scurte, se interesa de copil, stabilea zilele în care venea să-l ia. Era rece, distantă, dar demnă. Nu-i reproșa nimic, ceea ce îl durea și mai mult.

Andrei a început să meargă la terapie, la insistențele surorii lui. Inițial a fost sceptic, apoi a început să vorbească. Despre trădare, despre orgoliu, despre nevoia de validare și despre golul din el pe care încercase să-l umple cu femei, minciuni și ședințe „urgente”.

Între timp, Clara își reconstruia viața pas cu pas. Se mutase într-un apartament mic, aproape de parc. Își reluase vechiul obicei de a picta. Nu avea pe nimeni, dar nici nu căuta. Se regăsea pe sine, în liniște, în culori, în băiețelul care râdea din nou.

Într-o zi, la aproape un an de la despărțire, Andrei a primit un mesaj:

„Suntem în parc, dacă vrei să-l vezi. Are meci de fotbal cu ceilalți copii.”

S-a dus. A stat pe o bancă, la distanță, urmărindu-și fiul. Apoi a văzut-o. Clara, îmbrăcată simplu, cu părul prins, zâmbind copilului care tocmai marcase. Zâmbetul ei nu mai era pentru el, și a înțeles.

Când a plecat, ea l-a privit pentru o clipă. Nu cu ură. Nici cu dragoste. Ci cu o liniște împăcată. Iar el, pentru prima dată, a simțit că poate respira. Nu pentru că lucrurile se îndreptaseră. Ci pentru că în sfârșit, a înțeles cât de mult rănise. Și-a promis că va fi un tată bun. Nu putea să mai fie bărbatul ei. Dar măcar putea să fie omul care învățase din greșeli.

Clara nu s-a întors niciodată la el. Dar nici nu și-a închis inima pentru totdeauna. Ani mai târziu, avea să iubească din nou. Iar băiețelul lor, crescut între doi părinți separați dar maturi, avea să înțeleagă că uneori, iubirea nu înseamnă să rămâi cu cineva cu orice preț.

Ci să știi când să pleci. Și cum să te reconstruiești.