40 De Motocicliști Au Ținut Pe Rând Mâna Unei Fetițe Muribunde Timp De 3 Luni, Ca Să Nu Se Trezească Niciodată Singură În Spital

Ultimele ei cuvinte, înainte ca boala să-i ia vocea, au fost:
„Mi-aș fi dorit să am un tătic ca tine,” — i le-a spus lui Nea Sandu, un motociclist masiv de 130 de kilograme, cu lacrimi tatuate pe față, care intrase din greșeală în camera ei căutând baia.

Acea întâmplare a schimbat totul — nu doar pentru Cătălina, fetița abandonată în spital de părinții care nu au suportat să o vadă murind…
Ci și pentru fiecare biker înrăit care, în următoarele nouăzeci și trei de zile, avea să se asigure că această copilă știa ce înseamnă iubirea înainte să plece din lumea asta.

Nea Sandu venise atunci să-și viziteze fratele bolnav, în ultimele zile de viață, și rătăcise pe coridoarele reci ale Hospice-ului „Sfânta Maria”, când a auzit plânsul din camera 117.

Nu era plânsul obișnuit al unui copil bolnav, ci suspine sfâșietoare, de cineva care își pierduse orice speranță.

— „V-ați rătăcit, domnule?” l-a întrebat ea, ridicând privirea, cu căpșorul chel strălucind sub lumina dură a neonului.
— „Poate,” a recunoscut el, privind la mogâldeața aceea pierdută într-un pat de spital pentru adulți.
— „Dar tu?”

— „Părinții mei au zis că se întorc imediat,” a șoptit ea. „Au trecut douăzeci și opt de zile.”

Asistentele i-au spus adevărul mai târziu.

Părinții Cătălinei semnaseră actele prin care o lăsau în grija statului și dispăruseră. Nu putuseră face față degradării ei, costurilor medicale, realității că își pierdeau copilul.

Mai avea, poate, trei luni de trăit. Cel mai probabil, mai puțin.

— „Îi caută în fiecare zi,” i-a spus asistenta-șefă, Mariana, cu voce joasă. „Crede mereu că sunt la serviciu, că au ieșit să ia mâncare sau că sunt blocați în trafic.”

În noaptea aceea, Sandu s-a întors în camera 117.

Cătălina era trează, privea tavanul și strângea la piept un ursuleț jerpelit.
— „Fratele tău e bine?” l-a întrebat, amintindu-și motivul pentru care el venise acolo.
— „Nu, puiule. Nu e.”
— „Nici eu nu sunt,” a spus ea simplu. „Doctorii cred că nu înțeleg, dar eu știu. O să mor.”

Felul în care o spunea — atât de calm, pentru o fetiță de șapte ani — i-a sfâșiat sufletul lui Sandu.

— „Ți-e frică?” a întrebat el.
— „Nu de moarte,” a zis ea. „De a muri singură.”

Asta l-a făcut pe Nea Sandu să plângă.

Și atunci a decis să nu o mai lase singură.

În următoarea zi s-a dus acasă, și-a pus geaca lui de piele, a urcat pe motorul care nu mai pornise de ani și s-a dus la clubul lui de motocicliști din Giurgiu.

— „Fraților, avem o treabă mai importantă decât orice cursă.”

Le-a spus povestea Cătălinei. Le-a arătat poza ei cu ursulețul. Nimeni n-a glumit. Nimeni n-a zis „nu”.

A doua zi, în fața hospice-ului s-au adunat opt motociclete. Până seara erau douăzeci.

Au făcut o înțelegere cu conducerea spitalului. În ture de câte șase ore, câte doi motocicliști rămâneau în camera 117, ținând-o de mână pe fetiță, povestindu-i, aducându-i jucării, bomboane și chiar un televizor mic.

Cătălina râdea mai mult decât asistentele. Își făcuse cod de culori pentru fiecare biker: „Moșul Răgușit”, „Domnul Urs”, „Pisica Neagră” și „Tati de Fier” — acesta din urmă fiind, desigur, Sandu.

Într-o zi, cineva a adus o cățelușă mică, o corcitură de terrier pe care o salvase de pe marginea drumului. I-au dat numele Lala și, cu acordul spitalului, a fost lăsată în salonul 117, în pătuțul de lângă Cătălina.

Cătălina a început să viseze din nou. Spunea că vrea să trăiască măcar până în iarnă, să vadă zăpada cu Lala.

Dar trupul ei era prea obosit.

La sfârșitul celei de-a doua luni, vocea ei s-a dus. Se epuizase complet. Comunicau cu ea prin priviri, semne și bilețele scrise cu greu.

Într-o noapte ploioasă, un motociclist tânăr, pe care Cătălina îl numise „Prințul cu Barbă”, a stat cu ea opt ore. La final, a întrebat-o:

— „Cătă, dacă ai o dorință acum, una singură, care ar fi?”

Ea a scris pe o foaie tremurată:
„Să fiu adoptată. Să am și eu un tată.”

A doua zi, Sandu s-a dus la Protecția Copilului. A vrut să o adopte. Oficial.

— „Nu putem proceda așa rapid,” i-au spus funcționarii. „Procedura e lungă. Nu are nici sens… știm că nu mai are mult.”

— „Are sens,” a spus el. „Măcar o zi. O oră. Un minut.”

L-au lăsat. Cu eforturi, avocați și sprijinul opiniei publice — căci povestea Cătălinei începuse să circule pe internet — Sandu a primit tutela temporară.

Într-o dimineață, a venit îmbrăcat în costum. I-a pus fetiței un medalion cu poza lor și a șoptit:
— „De azi înainte, ești oficial fata mea.”

Cătălina a plâns. Toți au plâns.

Dar bucuria a durat doar două zile.

A treia zi, corpul ei a cedat. Inima a bătut mai încet. Respira greu.

Dar nu era singură. Sandu era acolo, cu mâna ei în palma lui. Și în salon mai erau zece motocicliști. Unii stăteau pe jos, alții în picioare. Toți în tăcere.

A murit zâmbind.

Lângă ea, Lala a lătrat ușor, ca și cum ar fi vrut să o oprească.

După înmormântare, motocicliștii nu s-au întors la cursele lor. Au strâns bani. Au înființat „Asociația Cătălina”, care sprijină copiii în stadii terminale, oferindu-le companie, jocuri, câini de terapie, și mai ales — oameni care să le țină mâna.

Au transformat camera 117 într-un loc colorat, cu desene, povești și o placă pe perete:
„Aici a fost iubit un înger.”

Lala a fost adoptată de Sandu. Merge cu el la fiecare tură, poartă o bentiță cu steagul clubului și intră în saloane cu codița legănându-se.

Într-un caz rar și miraculos, trei ani mai târziu, Sandu a fost anunțat că părinții biologici ai Cătălinei au fost găsiți. Voiau să participe la o ceremonie de comemorare.

Toată lumea a fost sceptică.

Dar când au venit, palizi, cu ochii în lacrimi, cu o poză mică a ei în mână și cu remușcarea pictată pe fețe, Sandu i-a luat deoparte și le-a spus doar atât:
— „Nu v-am iertat… dar nici n-am urât. Cătălina v-a iubit până la capăt.”

Mama ei a căzut în genunchi și a sărutat locul unde fusese așezată placa de la camera 117.

Viața nu oferă întotdeauna finaluri fericite. Dar uneori, oferă șansa de a iubi și de a fi iubit, chiar și pentru o clipă.

Și uneori, un bărbat tatuat care intră greșit într-o cameră poate deveni tatăl pe care o fetiță nu l-a avut niciodată.

Cătălina nu a murit singură. A murit știind că a contat.

Dacă povestea asta ți-a atins inima, dă un like, lasă un comentariu și distribuie. Poate că cineva, undeva, are nevoie să creadă că binele încă există. ❤️