Când doamna Popescu a refuzat să plătească un băiat de 12 ani după ce i-a tuns gazonul, s-a gândit că nimeni nu o va trage la răspundere. Ceea ce nu se aștepta era determinarea mamei lui să-i dea o lecție pe care întregul cartier avea s-o comenteze.

Doamna Popescu se mutase de câteva luni. Era genul de persoană mereu impecabilă. În fiecare dimineață, ieșea îmbrăcată într-un costum business elegant, cu tocurile bătând pe alee în timp ce se grăbea să plece.

Nu saluta pe nimeni, mereu prea ocupată pe telefon. Vecinii o observau, dar ea își ținea distanța.

La început, nu mi-am făcut griji. Fiecare cu treaba lui, nu? Aveam destule griji cu viața mea — a ține pasul cu Alex, fiul meu de 12 ani, era o provocare în sine. Mi-am zis că doamna Popescu e doar o persoană rezervată. Nu era nimic rău în asta.

Apoi, într-o zi, Alex a venit acasă, cu transpirația curgându-i pe frunte. Tricoul îi era ud leoarcă, de parcă ar fi alergat ore în șir.

„Alex, ce s-a întâmplat?” l-am întrebat, apropiindu-mă de el, în timp ce se prăbușea pe canapea.

„Doamna Popescu m-a rugat să-i tund gazonul,” gâfâia el. „A zis că-mi va da 20 de lei.”

Am aruncat o privire pe fereastră spre curtea doamnei Popescu. Era imensă, cu siguranță cea mai mare din cartier. Alex tunsese întreaga suprafață. Arăta perfect, cu linii drepte și curate.

„Două zile,” a spus Alex, ștergându-și fața cu tricoul. „Mi-a luat două zile întregi. Dar a zis că mă va plăti când termin.”

Am zâmbit, mândră. Alex era un copil bun, mereu dispus să ajute. Economisise săptămâni întregi ca să-i cumpere un procesor de bucătărie bunicii sale pentru ziua ei. Cei 20 de lei l-ar fi adus mai aproape de scopul său.

„Te-a plătit?” am întrebat, privind încă pe fereastră.

„Nu, dar sunt sigur că o va face,” a spus Alex, sperând.

Am dat din cap. Poate că doamna Popescu era distantă, dar să nu plătești un copil pentru munca lui? Chiar și ea avea să-și respecte promisiunea. Sau așa credeam eu.

Au trecut câteva zile și am observat că Alex era mai tăcut decât de obicei. Nu era el însuși, ceea ce mă îngrijora.

„Ce s-a întâmplat, dragule?” l-am întrebat într-o seară, în timp ce stătea lângă fereastră, uitându-se la casa doamnei Popescu.

„Nu m-a plătit încă,” a spus încet.

Am încruntat sprâncenele. „Dar ai întrebat-o?”

Alex a dat din cap. „Da, m-am dus ieri, dar mi-a spus că e ocupată și să vin mai târziu. Așa că am fost și azi, și mi-a spus… mi-a spus să dispar.”

„Ce?” am întrebat, șocată. „Cum adică să dispari?”

Alex s-a uitat în jos la mâinile lui, vocea tremurând ușor. „A zis că ar trebui să fiu recunoscător pentru lecția pe care am învățat-o tunzându-i gazonul. Că să învăț să muncesc din greu e răsplata mea. A zis că nu am nevoie de bani.”

Inima mi s-a strâns, iar furia a început să mocnească. Această femeie îl păcălise pe fiul meu să muncească două zile întregi și apoi refuzase să-l plătească. Cum îndrăznea?

Mi-am încleștat pumnii, încercând să rămân calmă pentru el, dar în interiorul meu eram furioasă. „Nu-ți face griji, dragule. Am să rezolv eu.”

Alex mi-a oferit un mic zâmbet încrezător. Dar în interiorul meu, planificam deja ce aveam să fac. Doamna Popescu poate că voia să-i predea fiului meu o lecție, dar și ea avea să învețe una.

Am stat pe verandă a doua zi dimineață, urmărind cum doamna Popescu ieșea din curtea ei, la fel de aranjată ca întotdeauna. Decizia clocotea în mine de zile bune și acum nu mai simțeam nici o ezitare.

Fiul meu merita dreptate, iar dacă doamna Popescu nu avea să facă ce era corect, atunci aveam să mă asigur că va învăța o lecție. Am început să dau telefoane și să las mesaje.

După vreo oră, telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era Dan, un vechi prieten din liceu, care acum conducea o mică afacere de peisagistică. I-am explicat rapid situația, pe un ton scăzut.

„Așa că vrei să… îi tund gardurile vii în forme ciudate?” a râs el pe cealaltă parte a liniei.

Doamna Popescu era extrem de mândră de curtea ei, mai ales de gardurile vii. În fiecare sâmbătă dimineața, fără excepție, era acolo, tăind cu atenție tufele pentru a le păstra formele simetrice perfecte care dădeau casei ei un aspect rafinat.

„Exact. Nimic distructiv. Doar destul cât să arate puțin amuzant. E mândră de curtea ei, și vreau să observe.”

Dan a fost tăcut pentru un moment, apoi a râs din nou. „Ai un acord. Trec pe acolo mai târziu azi.”

Pasul unu al planului era stabilit. Acum, pentru pasul doi. Am deschis laptopul, am găsit un serviciu local de livrare de mulci și i-am sunat, imitând cât de bine am putut vocea serioasă și hotărâtă a doamnei Popescu.

„Bună ziua, sunt Cristina Popescu. Aș dori să primesc trei camioane mari de mulci la adresa mea. Da, pentru toată aleea. Mulțumesc.”

Am închis, simțind o ușoară euforie. Inima îmi bătea puternic. Chiar făceam asta?

Da. Da, chiar făceam asta.

Apoi, am lăsat câteva mesaje vecinilor. În timp ce le ceream mici favoruri, am avut grijă să menționez casual ce făcuse doamna Popescu lui Alex.

Mai târziu, trei camioane imense au apărut și au început să descarce munți de mulci pe aleea doamnei Popescu. Am privit de pe verandă cum muncitorii descărcau cu grijă, blocând complet aleea. Nu avea nicio șansă să-și parcheze mașina în acea seară.

Până atunci, cartierul începea să fie în fierbere. Am văzut câțiva vecini uitându-se pe fereastră, șoptindu-și între ei. Zvonul se răspândise despre ce-i făcuse doamna Popescu lui Alex, iar acum vedeau răzbunarea mea desfășurându-se chiar în fața lor.

Puteam simți tensiunea crescând. Toți așteptau ca doamna Popescu să se întoarcă acasă. Și eu la fel.

Pe la 18:30, mașina ei neagră și strălucitoare a întors colțul și a intrat pe strada noastră. De îndată ce a văzut mulciul, mașina i s-a oprit brusc. A stat acolo pentru un moment, probabil șocată. Apoi a înaintat încet, oprindu-se în fața grămezii ce-i bloca intrarea.

M-am așezat confortabil în scaun, sorbindu-mi ceaiul, și am așteptat.

Doamna Popescu a coborât din mașină, cu fața o combinație de confuzie și furie. A mers mai întâi spre gardurile vii, studiindu-le formele ciudate. Și-a trecut mâinile prin părul ei perfect coafat și și-a scos telefonul, probabil ca să sune pe cineva să repare totul.

Câ

țiva dintre vecini se adunaseră pe partea cealaltă a străzii, prefăcându-se că discută, dar în realitate urmărind reacția ei. Schimbau priviri și râsete ascunse. Doamna Popescu s-a uitat în jur, realizând că era observată, iar ochii i-au căzut asupra mea.

A traversat strada furioasă, tocurile lovind zgomotos asfaltul.

„Ai făcut tu asta?” a întrebat, cu vocea plină de furie.

Am zâmbit, luând o altă gură de ceai. „Eu? Nu știu nimic despre peisagistică sau livrări de mulci.”

Fața i s-a făcut roșie de furie. „Asta este inacceptabil! Crezi că e amuzant?”

Am pus jos cana și m-am ridicat, întâlnindu-i privirea. „Nu la fel de amuzant ca să nu plătești un copil de 12 ani pentru munca lui.”

Gura i s-a deschis, dar nu a spus nimic. Știa exact despre ce vorbeam.

„Poate că este doar universul care îți predă o lecție,” am spus, pe un ton ascuțit. „Munca grea este răsplata, nu-i așa?”

Doamna Popescu și-a încleștat maxilarul, ochii alergând de la mine la grămezile de mulci și apoi la grupul de vecini care o urmăreau acum fără rușine. Era prinsă. Nu putea să se certe cu mine fără să arate mai rău în fața întregii străzi.

„Bine,” a spus printre dinți, întorcându-se pe călcâie și grăbindu-se spre casă. Un minut mai târziu, a reapărut cu o bancnotă mototolită de 20 de lei în mână.

Mi-a împins-o, dar nu am luat-o. „Dă-i-o lui Alex,” am spus, făcând un pas înapoi.

Mi-a aruncat o privire furioasă, apoi a mers până la Alex, care stătea la marginea curții. „Ia,” a mormăit, împingând banii spre el.

Alex a luat banii, cu ochii mari de surpriză. „Uh, mulțumesc.”

Doamna Popescu nu a mai spus nimic și s-a grăbit înapoi la mașină. Se chinuia să-și folosească telefonul, probabil încercând să găsească pe cineva să îndepărteze mulciul de pe alee. Dar eu nu eram îngrijorată de asta. Treaba mea era terminată.

Alex zâmbea atât de larg încât credeam că i se va rupe fața.

„Mulțumesc, mami,” a spus, strălucind de fericire.

„Nu-mi mulțumi mie,” am spus, ciufulindu-i părul. „Ți-ai câștigat banii.”

Doamna Popescu nu i-a mai cerut niciodată ajutorul lui Alex. Și de fiecare dată când trecea pe lângă vecini, puteam vedea rușinea din ochii ei. Gardurile ei vii și-au revenit, iar mulciul a dispărut în cele din urmă, dar povestea despre cum a învățat o lecție despre onestitate și muncă cinstită a rămas cu cartierul.

Uneori, oamenii care par cei mai bine puși la punct sunt cei care au nevoie cel mai mult de o reamintire că nu te pui cu o mamă care-și apără fiul.