Aducerea acasă a unei nou-născute ar fi trebuit să fie un moment de bucurie pură pentru Mihaela, dar comportamentul ciudat al fiului ei de cinci ani i-a dat viața peste cap. Când Radu a început să acționeze diferit, Mihaela nu putea scăpa de sentimentul că ceva era profund greșit. Și, de fapt, avea dreptate—lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.
Bună tuturor! Sunt Mihaela, mama a doi copii. Viața noastră a fost destul de agitată în ultima vreme. Vă puteți imagina cum e să alergi după băiețelul meu de cinci ani, Radu, în timp ce am grijă și de fetița mea de o lună, Mara.
Nu mă înțelegeți greșit—nu aș schimba această perioadă pentru nimic în lume (chiar dacă zilele mele sunt un ciclu nesfârșit de schimbat scutece, episoade de regurgitări neașteptate și îndoieli la ora trei dimineața privind sănătatea mea mentală). Totuși, în ultima vreme, Radu s-a comportat ciudat.
De fapt, înainte de nașterea Marei, era incredibil de entuziasmat. Număra zilele până să-și întâlnească surioara.
„Radu, mai sunt doar șase zile până când o vei cunoaște pe sora ta,” i-am spus în timp ce îmi mângâiam burtica.
„Șase zile?!” m-a întrebat, ochii lui mari, plini de curiozitate.
„Exact, puiule! O să fii fratele mai mare,” i-am spus, zâmbindu-i.
„Frate mai mare! Asta înseamnă că pot să-i dau ordine, nu-i așa?”
Am râs. „Nu chiar, dar vei avea grijă de ea. Poți să-i citești povești, să-i cânți și să o ajuți pe mami.”
„Pot s-o țin în brațe și s-o îmbrățișez ca pe ursulețul meu de pluș?”
„Nu chiar,” a intervenit soțul meu, Andrei, cu blândețe. „Bebelușii sunt foarte fragili. Trebuie să-i ții cu grijă.”
Radu s-a luminat. „Pot să exersez? Să-mi țin păpușa, Ursulețul Alin?”
„Sigur că da, dragule!” i-am spus. „Hai să vedem cât de bun vei fi ca frate mai mare.”
A urmat o oră plină de râsete, cu Radu legănând păpușa și cântându-i cântecele amuzante. Era atât de încântat să-și întâlnească surioara, și noi la fel.
Dar, imediat după venirea Marei acasă, lucrurile au început să ia o întorsătură ciudată.
În ziua nașterii, Andrei m-a dus la spital când mi s-a rupt apa. Câteva ore mai târziu, medicul a anunțat cu un zâmbet larg: „Este o fetiță!” Mara era perfectă, iar inima mea era plină de iubire.
A doua zi, Andrei l-a adus pe Radu să-și cunoască sora. Era fascinat. „E atât de micuță,” a șoptit, atingându-i ușor obrazul. Totul părea minunat. Dar după ce am ajuns acasă, comportamentul lui Radu s-a schimbat.
Entuziasmul s-a transformat în tăcere. Evita să se uite la Mara. La un moment dat, în timp ce construia un turn din cuburi, m-am așezat lângă el.
„Puiule, ce e? Nu vrei să te joci cu surioara ta?”
„Ea nu e sora mea,” a mormăit el, evitându-mi privirea.
Am râs, crezând că era doar gelozie. „Ba da, dragule. Aceasta este Mara.”
„Nu, mamă. Le-am văzut. Am văzut ce au făcut asistentele.”
Am simțit că mi se strânge stomacul. „Ce spui, Radu?”
El a continuat cu o voce joasă: „După ce ai adormit, o asistentă a venit și a luat-o pe Mara. Apoi a venit alta, cu un alt bebeluș, înfășurat într-o păturică roz, dar fără ursuleț.”
Inima mi s-a oprit. Mi-am amintit că păturica Marei avea un ursuleț pe ea. Am alergat spre camera bebelușului și am verificat. Păturica roz nu avea ursuleț.
Andrei și cu mine ne-am întors imediat la spital. Am solicitat un test ADN, iar două zile mai târziu, rezultatele au confirmat cele mai mari temeri ale noastre: Mara fusese schimbată.
Într-o sală sterilă, ne-am întâlnit cu cealaltă familie. Adevărata Mara era mai micuță decât fetița pe care o adusesem acasă, dar când am luat-o în brațe, am simțit că lumea mea se reașeza la locul ei.
Această experiență m-a învățat să ascult cu atenție instinctele copilului meu. Ce părere aveți? Ați trăit vreodată o situație în care intuiția unui copil v-a ajutat să descoperiți adevărul?
