Cuplul fără copii a găsit un nou-născut abandonat pe o bancă într-o seară friguroasă de noiembrie. Șaptesprezece ani mai târziu, părinții biologici au apărut, tulburând liniștea familiei pentru a cere imposibilul.

Lika și Nikolai erau împreună de mulți ani și, deși nu aveau copii, iubirea lor îi făcea fericiți. Într-o seară, după ce au participat la petrecerea unui prieten, cei doi mergeau acasă pe alei acoperite de zăpadă.

Adierea vântului răsfira fulgii care cădeau lin în lumina difuză a felinarelor. Tăcerea nopții era întreruptă de un zgomot ușor, aproape imperceptibil pentru cei mai mulți.

“E sublim cum ninge,” spuse Lika visătoare.

“Da, iubito. Este fermecător,” răspunse Nikolai, strângând-o aproape.

Sunetul unui plânset de copil îi făcu să se oprească și să asculte. “Ai auzit asta?” întrebă Lika cu îngrijorare.

Cu un nod de cap, Nikolai confirmă. “Sună ca un bebeluș. Dar ce părinte și-ar lăsa copilul afară în frig, la această oră târzie?”

Urmând sunetul plânsetului, perechea descoperi un pachet lăsat pe o bancă din parc. Apropiindu-se, văzură că acesta ascundea un nou-născut care plângea.

“Este atât de mică,” rosti Lika, cu o voce blândă și temătoare. “Ce fel de oameni ar putea abandona un copil în acest fel?”

Până atunci, ei doar își imaginau ce înseamnă să ai grijă de un copil. Purtându-l cu grijă acasă, Lika și Nikolai s-au asigurat că micuțul era în siguranță și bine hrănit. Erau șocați și emoționați de perspectiva îngrijirii unui copilaș despre care nu știau nimic.

Odată ajunși în apartamentul lor cald, au desfăcut pachetul pentru a descoperi o fetiță adorabilă, aproape înghețată, îmbrăcată într-o jachetă deteriorată și înfășurată într-o pătură veche.

“Fetița trebuie hrănită urgent și schimbată. Scutecele în care a stat sunt ude de ore bune,” spuse Lika.

“Îmi dai o listă cu ce trebuie să cumpăr și mă duc imediat la magazin,” zise Nikolai, plecând grăbit pe ușă.

În câteva minute, Nikolai se întoarse cu lapte praf, biberon și scutece, gata să-i asigure fetiței bunăstarea de care avea nevoie. După ce au hrănit copilul, încercând să-i aline foamea, au realizat că era în mare nevoie de iubire și îngrijire.

“Nu putem să nu anunțăm autoritățile. Nu e corect față de copil și față de noi,” constată Nikolai.

Deși inima lor deja dezvoltase un atașament față de micuța fetiță, cei doi știau că trebuie să facă ceea ce era corect. A doua zi, poliția a fost informată și, cu mare tristețe, au predat copilul autorităților.

În următoarele trei luni, Lika și Kolya nu au putut să uite de fetița care adusese o rază de speranță în viața lor. Însă povestea nu se terminase.

Aflând că autoritățile nu găsiseră părinții copilului, au solicitat să devină părinții adoptivi ai fetiței, pe care au numit-o Sofia. Lika și Kolya s-au transformat astfel în părinții grijulii și iubitori pe care micuța îi merita.

Sofia a crescut rapid într-o casă plină de dragoste și căldură. La șaptesprezece ani, obținuse diploma de absolvire și un viitor promițător stătea în fața ei. Visând să devină profesoară, Sofia era mândria părinților ei.

În seara unei celebrări de familie, după balul de absolvire, sunetul de la ușa i-a surprins. Cu un oftat nedumerit, Kolya răspunse doar ca să-i întâlnească pe cei care pretindeau a fi părinții biologici ai Sofiei.

“Voi sunteți părinții mei?” întrebă Sofia uluită după ce în sală pătrunse un cuplu beat, despre care în curând avea să afle că dorise ceva mai mult decât revederea cu fiica lor pierdută.

Însă Sofia știa că acești străini nu erau familia ei adevărată. Adevărații ei părinți fuseseră și vor rămâne mereu cei care o crescuseră cu devotament și iubire, Lika și Kolya.

Mulțumită pentru educația primită și afecțiunea oferită, Sofia realiză că familia înseamnă mai mult decât sângele care te leagă de cineva.

Ce credeți despre această poveste emoționantă? Cum ați reacționa într-o asemenea situație? Suntem curioși de părerile și gândurile voastre!