A rămas nemișcat pentru câteva clipe, inima lui bătând mai repede ca de obicei. Femeia stătea în genunchi lângă mormântul Nataliei, ținându-și copilul aproape. Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar buzele îi șopteau o rugăciune abia auzită.

Apropiindu-se cu pași nesiguri, Alexandru a simțit un amestec de emoții pe care nu le mai trăise de ani de zile. Cine era această femeie? Ce o adusese lângă mormântul Nataliei?

Când l-a observat, ea s-a ridicat încet, încercând să-și șteargă lacrimile cu mâneca hainei subțiri. Privea la el cu teamă și recunoștință. În acel moment, copilul din brațele ei a scâncit slab.

„Îmi pare rău”, a șoptit ea. „Nu am unde să mă duc. Noaptea trecută am dormit într-o scară de bloc, dar trebuia să vin aici… Nu știu de ce.”

Alexandru a inspirat adânc, încercând să-și tempereze gândurile. Nu putea s-o lase în voia sorții. Pentru prima dată după mulți ani, simțea că poate face mai mult decât să-și jelească trecutul.

„Vino cu mine”, i-a spus hotărât.

Ochii ei s-au mărit de surprindere. „Domnule… eu… nu vreau să vă deranjez.”

„Nu mă deranjezi. Copilul tău are nevoie de un loc cald. Ai nevoie de ajutor. Și eu… poate că și eu am nevoie să ajut pe cineva.”

Femeia a ezitat o clipă, dar apoi a dat din cap și l-a urmat. Drumul până la casa lui Alexandru a fost tăcut, doar sunetul pașilor lor se auzea pe asfaltul ud. Când au ajuns, ea a rămas uimită în fața vilei impunătoare, cu grădini îngrijite și ferestre mari ce luminau întunericul.

„Intră”, i-a spus el, deschizând ușa.

Femeia a pășit sfios înăuntru, simțindu-se stingheră. Căldura casei a cuprins-o imediat, iar copilul a suspinat liniștit. Alexandru a chemat-o pe menajera sa, care a privit-o surprinsă, dar nu a pus întrebări.

„Aceasta este Ana”, a spus femeia, privind copilul adormit. „Iar eu sunt Maria.”

„Maria…”, a repetat Alexandru încet, ca și cum ar încerca să memoreze numele ei.

În zilele următoare, Maria și Ana au rămas în casa lui Alexandru. Cu fiecare zi ce trecea, el descoperea mai multe despre trecutul ei. Fusese abandonată de soțul ei, rămasă fără un loc unde să-și poată adăposti copilul.

Dar ceva și mai profund îl frământa. Într-o seară, când Maria își legăna copilul pe fotoliu, Alexandru a observat o fotografie mică ce îi căzuse din buzunar. A ridicat-o și a simțit un fior trecându-i pe șira spinării. Femeia din imagine semăna izbitor cu Natalia…

„Cine este aceasta?” a întrebat el cu glas tremurat.

Maria a privit fotografia și a zâmbit trist. „Este mama mea. Se numea Natalia.”

Alexandru a simțit cum lumea lui se clatină. A privit din nou femeia și a realizat că avea aceiași ochi, același zâmbet blând. Maria era fiica Nataliei… și el nu știa nimic despre existența ei.

Lacrimi i-au alunecat pe obraz. Natalia fusese însărcinată înainte de accident… și nimeni nu îi spusese. Fata fusese crescută de rude îndepărtate, departe de el.

Un amestec de vinovăție și dor s-a năpustit asupra inimii lui, dar și o bucurie neașteptată. Nu era singur. Avea o familie… și avea o nouă șansă să fie un tată, un bunic pentru micuța Ana.

Privind-o pe Maria, Alexandru i-a prins mâna cu blândețe.

„Nu trebuie să mai pleci nicăieri”, i-a spus suav. „Aceasta este casa ta. Suntem o familie.”

Maria a izbucnit în lacrimi, de data aceasta de fericire. Se simțea, în sfârșit, acasă.

Vă invit să vă împărtășiți gândurile și emoțiile în comentarii. Suntem curioși să aflăm cum v-a inspirat această poveste de suflet!