Un tânăr a încercat cu greu să se ridice, dar durerea l-a făcut să cadă din nou.

Katia i-a spus, punându-i mâna pe umăr: „Stați liniștit. Ambulanța va ajunge imediat.”

El a șoptit, încercând să se ridice: „Nu am nevoie de ambulanță. Trebuie să plec de aici. E periculos.”

Katia era nedumerită. Despre ce pericol vorbea și cum de știa numele ei?

„Vă rog, stați liniștit. Sunteți rănit.”

A observat pete de sânge pe jacheta lui scumpă și și-a dat seama că nu era beat, ci rănit.

„Cum îmi știți numele?” l-a întrebat cu calm.

Ochii tânărului s-au deschis larg și a privit-o cu o intensitate care a făcut-o pe Katia să tresară.

„Katia Sokolova. Locuiești pe strada Trandafirilor, numărul 17, apartamentul 42. Ești designer grafic la revista ‘Modern’. Îți place cafeaua cu scorțișoară și nu suporți ceapa.”

Katia simți cum inima i se oprește pentru o clipă. Nimeni nu cunoștea astfel de detalii despre ea, cu excepția celor apropiați, și sigur nu cineva care zăceau inconștient în tufișuri.

„Cine sunteți?” întrebă ea, dând un pas înapoi.

„Alex,” răspunse el. „Alexandru Dragomir. Te-am urmărit.”

Inima i se zbătea nebunește. Era un urmăritor? Ar trebui să fugă? Totuși, ceva în ochii lui — un amestec ciudat de vulnerabilitate și onestitate — o ținea pe loc.

„De ce m-ai urmărit?”

„Pentru că ești în pericol,” spuse el, cu vocea mai fermă. „Ei te caută din cauza tatălui tău.”

Katia se clătină pe picioare. Tatăl ei, Mihail Sokolov, murise acum cinci ani într-un accident, sau cel puțin așa i se spusese.

„Tatăl meu e mort,” spuse ea cu voce tremurândă.

Alexandru dădu din cap.

„Nu, nu e. A fost declarat dispărut, dar a supraviețuit. Acum este urmărit de oameni periculoși. Ca și tine.”

Înainte de a putea răspunde, sirenele ambulanței se auzeau apropiindu-se. Alexandru îi prinse mâna strâns.

„Nu pot să merg la spital. Mă vor găsi. Trebuie să plecăm, iar tu trebuie să vii cu mine.”

„Ești nebun! Nu te voi urma.”

„Ai încredere în mine, Katia. Nu avem timp acum, dar viața ta depinde de asta.”

Scoase din buzunar un portofel și își arătă un act de identitate de agent sub acoperire al Serviciilor Secrete.

„Lucrez pentru tatăl tău. M-a trimis să te protejez.”

Katia privi cardul, apoi pe el. Mintea îi era un tumult de întrebări și îndoieli.

„Fă-mi dovada,” spuse ea, încă ezitantă.

Alexandru schiță un zâmbet slab.

„Bunicul tău îți spunea ‘Pasărea mea de noapte’ pentru că stăteai trează citind. Tatăl tău ți-a dăruit un medalion cu poza bunicului tău înăuntru. Îl porți mereu. Este talismanul tău norocos.”

Katia atinse medalionul de la gât, ascuns sub bluză. Nimeni nu știa de el, nici măcar cei apropiați.

Sirenele erau tot mai aproape.

„Ce s-a întâmplat cu tine?” întrebă ea, arătând spre rănile lui.

„Cei care îl vânează pe tatăl tău m-au găsit. Am scăpat, dar nu pentru mult timp. Te rog, Katia, trebuie să plecăm acum. Te duc la tatăl tău.”

Ambulanța ajunsese deja la marginea parcului, iar paramedicii coborau cu targa.

Katia privind spre ei, apoi spre Alexandru. Deși era o prostie să aibă încredere în el, inima îi spunea că ar putea fi adevărat. Sau poate dorința să disperată că tatăl ei era încă în viață o determina să riște.

„Cum putem pleca fără să fim observați?”

Alexandru îi zâmbi recunoscător.

„Ajută-mă să mă ridic. Vom pleca pe cealaltă cale, prin spatele parcului. Am o mașină parcată acolo.”

Când Katia l-a ajutat să se ridice, au dispărut printre tufișuri chiar când paramedicii ajungeau la locul unde Alexandru fusese rănit.

„Unde este pacientul?” întrebase unul dintre paramedici.

„Era aici!” răspunse o femeie mai în vârstă. „Fata aia tânără era cu el. Au dispărut amândoi!”

În ciuda stării în care se afla, Alexandru se mișca rapid. Au ajuns la o mașină neagră, discretă, parcată pe o stradă laterală.

„Știi să conduci?” întrebă el, oferindu-i cheile.

Katia încuviință. Îl ajută să se așeze pe scaunul pasagerului, apoi se urcă la volan.

„Încotro?”

„Spre nord, ieșirea din oraș. Te voi ghida.”

Pe măsură ce se îndepărtau de oraș, Alexandru începu să-i explice.

„Tatăl tău era agent sub acoperire. Accidentul nu a fost decât o strategie de a-l elimina temporar, dar el a supraviețuit. A strâns dovezi împotriva unei rețele de traficanți de arme. Recent, au aflat că e în viață și acum îi urmăresc familia, adică pe tine.”

„De ce nu m-a contactat? De ce m-a lăsat să cred că e mort?”

„Pentru a te proteja. Dacă ai fi știut că e în viață, ai fi devenit o țintă, un mijloc de a-l atrage într-o capcană.”

Katia simți un val de furie și de ușurare totodată. Cinci ani în care îl jelea pe tatăl ei — și el trăise tot timpul.

„Deci ești bodyguard-ul meu?”

Alexandru zâmbi, strângându-și rana.

„Ceva de genul acesta. Te-am supravegheat de la distanță ultimele șase luni. Dar acum știu de tine. Vor veni după tine.”

„Cum au aflat?”

„Cineva din interior ne-a trădat. Au interceptat o transmisie între mine și tatăl tău. Din fericire, nu au descoperit locația lui, dar știu că voi încerca să te duc la el.”

Au condus în tăcere câteva minute, timp în care Katia procesase informațiile. În final, a întrebat:

„Spui că m-ai urmărit șase luni. Cum de nu te-am observat niciodată?”

„Asta mi-e meseria — să nu fiu observat. Dar am fost acolo. La cafeneaua ta, la expoziția de artă, chiar și la acea întâlnire ratată cu Andrei.”

Roșind, își aduse aminte de întâlnirea eșuată.

„Deci știi multe despre mine?”

„Nu chiar totul. Dar destule cât să te pot proteja.”

Katia îl privi din colțul ochiului. Era o situație bizara in care trebuia să se teamă, dar se simțea în siguranță cu el. Poate pentru că fusese mereu acolo pentru ea, fără să știe.

„Cât mai avem?” întrebă ea.

„Cam o oră până la punctul de întâlnire. Acolo vom schimba mașina și vom merge la ascunzătoarea tatălui tău.”

„Cum arată el acum? S-a schimbat?”

Alexandru schiță un zâmbet trist.

„Da, s-a schimbat. Anii de ascunzătoare lasă urme. Dar ochii lui — ochii tăi — sunt aceiași.”

Katia simți un nod în gât. Totul era mult de procesat. Tatăl ei, în viață. Oameni periculoși pe urmele ei. Un agent secret care o protejase luni de zile fără știrea ei.

„Dacă faci asta, nu te vei mai putea întoarce la viața ta normală,” o avertiză Alexandru.

„Mai e ceva normal?” întrebă ea.

„Vei avea. Îți promit. Când totul se va termina, va fi alegerea ta: să te întorci sau să începi ceva nou.”

Pe drumul spre nord, către munți și un viitor necunoscut, Katia se gândea la ironia momentului. Acționând din milă să ajute un străin rănit dimineața, a descoperit că el o ajutase de fapt de luni întregi și acum o conducea spre tatăl ei.

Ar fi visat vreodată că acest gest o va purta departe, în necunoscut?

Totuși, dincolo de frici și incertitudini, un sentiment de speranță încolțea în inima ei. Într-un mod ciudat, această zi putea marca un nou început pentru viața ei.

Dacă ţi-a plăcut povestea, împărtăşeşte impresiile tale cu noi! Alege să duci mai departe emoţia și inspiraţia printre cunoscuti.