Sunt însărcinată cu un bărbat însurat și tată a trei copii

Cuvintele mi-au înghețat sângele în vene în timp ce stăteam pe scaun, într-o cafenea din centrul orașului. Mă uitam în ochii mari și căprui ai micuței Mariana—atât de asemănători cu ai lui—și simțeam cum ceva mi se strânge în stomac.

Soția lui, Delia, stătea în fața mea, calmă într-un fel care îmi dădea fiori. Îmi imaginam că va țipa, va plânge sau îmi va da o palmă. Dar ea doar își ținea mâinile împreunate în poală, cu fața palidă, dar liniștită.

„Nu vreau să te rănesc,” am izbucnit. „Mi-a spus că nu e fericit. Mi-a zis că nu vă mai iubiți de ani de zile.”

Delia a râs scurt, aproape cu milă. „Asta ți-a spus? Că s-a terminat? Că o să mă părăsească? Lasă-mă să-ți spun ceva, Ruxandra—spune aceleași lucruri fiecărei femei cu care m-a înșelat. Începând dinainte să se nască cel mai mic dintre copiii noștri.”

Am simțit că nu mai pot respira. Îl cunoscusem acum opt luni, într-un wine bar din centrul Brașovului. Era carismatic, amuzant și avea în privire o scânteie care m-a făcut să mă simt văzută așa cum nu mai fusesem de ani întregi. Crezusem că e ceva special între noi. Petrecuse nopți la apartamentul meu, îmi șoptise vise despre viitor, chiar m-a ajutat să alegem nume pentru copilul pe care urma să-l avem.

Dar stând acolo, față în față cu soția și copiii lui, am început să-l văd cu ochii lor. Am înțeles că nu eram prima. Și probabil nici ultima.

Delia și-a privit copiii. „Mergeți afară să mă așteptați.” Le-a vorbit blând, iar ei au ieșit fără să comenteze. S-a întors către mine, privirea ei devenind brusc tăioasă. „Nu sunt aici să mă cert. Sunt aici pentru că nu vreau ca ai mei copii să-și urască tatăl. Sau pe tine.”

Cuvintele ei m-au șocat mai mult decât dacă ar fi răsturnat masa. A scos o foaie împăturită din poșetă și mi-a întins-o. „E numele unei psihologe la care am mers când am aflat de prima lui aventură. Îți va prinde bine. Mai bine decât mi-a prins mie.”

Am luat foaia cu mâna tremurândă. „Ești… atât de calmă. Cum reușești?”

Privirea i s-a îndulcit. „Am încetat să mai cred că trădările lui sunt din vina mea acum mulți ani. Dar tu ai un copil pe drum. Vreau să știi că nu ești singură. Și nu-l voi lăsa să te abandoneze, așa cum își dorește.”

Nu aveam cuvinte. Mă pregătisem pentru ură, dar în fața mea aveam o aliată neașteptată. Delia a scos un plic din poșetă. „Aici sunt câțiva bani, ca să te descurci. El e instabil, dar copiii mei nu vor avea un frate care trăiește în lipsuri. Primește-i. Nu lăsa orgoliul să te oprească.”

Lacrimile mi-au curs pe obraji când am luat plicul. „De ce mă ajuți?”

„Pentru că am fost și eu în locul tău,” a spus simplu. „Aveam 23 de ani când m-am îndrăgostit de un bărbat care mi-a spus că o va părăsi pe prietena lui pentru mine. Și a făcut-o. Apoi a început să-mi facă mie exact același lucru. Nu vreau să te pierzi în același cerc vicios.”

Parcă lumea se deschidea sub picioarele mele. L-am văzut, pentru prima dată, așa cum era: un bărbat care folosea șarmul și promisiunile ca să țină femeile aproape, făcându-le să creadă că sunt speciale, gata oricând să-l apere.

Ne-am despărțit în liniște, cu un soi de înțelegere între noi. I-am promis Deliei că mă voi gândi la consilieră și i-am mulțumit pentru bunătate. Mi-a spus să o sun dacă voi avea vreodată nevoie de ceva.

Când am ajuns acasă în acea seară, el a sunat. Panicat.

„De ce te-ai întâlnit cu soția mea? Ce ți-a spus?”

I-am povestit tot. Fiecare cuvânt. A tăcut mult timp, apoi a șoptit:
„Nu pot să-i părăsesc, Ruxandra. Îmi pare rău.”

În noaptea aceea, mi-am făcut bagajul și m-am mutat la verișoara mea, Anca. Adevărul era imposibil de suportat: îmi clădisem o fantezie pe minciunile lui, dar nu mai puteam trăi în ea.

În zilele următoare, m-am gândit mult la ce mi-a spus Delia. Am sunat la consilieră. O chema doamna doctor Herlea, și la prima discuție am plâns atât de tare, încât cu greu am putut articula un cuvânt.

Dar ea a avut răbdare. M-a ajutat să înțeleg că singurătatea m-a făcut vulnerabilă. Că dorința de a fi aleasă m-a orbit. Săptămână după săptămână, m-am simțit tot mai puternică. M-am concentrat pe copilul care urma să vină, nu pe el.

A apărut odată, cu trei săptămâni înainte de naștere. A bătut la ușa Ancăi, târziu în noapte, palid și cu ochii roșii. „Vreau să facem să meargă,” a zis. „O s-o părăsesc. Pe bune, de data asta.”

Dar de data asta vedeam totul clar. „Nu te mai vreau,” i-am spus sincer. „Copilul meu merită un tată care își ține promisiunile. Și tu nu ești acel om.”

A vrut să spună ceva, dar a plecat cu capul plecat. Iar eu am simțit o liniște ciudată în clipa în care am închis ușa.

Când s-a născut fiul meu, l-am numit Ștefan. Când l-am ținut pentru prima dată în brațe, am știut că am primit ceva real. Ceva care a meritat fiecare rană.

Câteva săptămâni mai târziu, am primit un mesaj de la Delia. Aflase de nașterea lui Ștefan prin prieteni comuni. M-a întrebat dacă poate veni cu copiii să-l vadă. Am fost ezitantă, dar am spus da.

Au venit cu daruri: hăinuțe mici, pături moi și un bilet scris de mână de Mariana: „Sper ca bebelușul să aibă vise frumoase.” Când i-am văzut ținându-l în brațe cu blândețe, mi-au dat lacrimile. Era vindecător. Rupea cercul durerii pe care-l crezusem inevitabil.

Delia m-a îmbrățișat înainte să plece.
„Mulțumesc că ai avut curajul să rupi lanțul,” mi-a șoptit.

Să-l cresc pe Ștefan n-a fost ușor. Au fost nopți în care nu dormeam de griji, de frică. Dar am muncit două joburi, am acceptat ajutorul Ancăi și am continuat. Pas cu pas, am construit o viață sigură și plină de dragoste.

În timp, am păstrat legătura cu Delia. Copiii noștri se jucau împreună, iar noi am devenit un fel de prietene. Ea a intentat divorț. Mi-a spus odată, la o cafea:
„Nu-l mai urăsc. Dar nici nu mai am nevoie de el.”
Asta mi s-a părut adevărata libertate.

Ultima oară când l-am văzut a fost când Ștefan avea aproape doi ani. M-a sunat, voia să-și vadă fiul. Ne-am întâlnit într-o cafenea. Părea mai bătrân, obosit. A încercat să-mi spună că-i e dor de mine. Dar i-am zâmbit politicos și i-am spus:
„Îți doresc binele, dar viețile noastre sunt separate acum.”

S-a uitat la Ștefan cu un dor trist în ochi. Nu știu dacă a înțeles ce dar a pierdut. Dar eu am înțeles. Și mi-a fost de ajuns.

De-a lungul anilor, mi-am dat seama de cea mai importantă lecție pe care mi-a oferit-o Delia: iubirea nu trebuie să vină cu prețul demnității tale. Dacă cineva te forțează să alegi între dragostea lui și respectul de sine, alege-te pe tine.

Acum, Ștefan are cinci ani. E vesel, curios și lumina vieții mele. Avem rutinele noastre: povești seara, clătite sâmbăta. Am mai ieșit la întâlniri, dar nu mă grăbesc. Vreau să-i arăt ce înseamnă o iubire sănătoasă, și asta începe cu iubirea de sine.

Uneori, noaptea, îmi amintesc când Mariana mi-a spus: „Tu ești motivul pentru care tata plânge noaptea.”
Dar acum știu—plângea din cauza alegerilor lui, nu a mele. Nu-i mai port vina.

Povestesc toate astea pentru că vreau ca cineva care citește să înțeleagă: nu ești naiv(ă) că ai crezut în promisiuni. Dar ești puternic(ă) când alegi să nu lași acele promisiuni rupte să-ți definească valoarea.

Alege liniștea, nu haosul. Alege sinceritatea, nu iluziile. Și mai presus de toate, alege o viață în care copiii tăi te vor vedea stând drept, chiar și când e greu.

Dacă această poveste te-a atins sau ți-a amintit de propria ta experiență, distribuie-o cuiva care are nevoie s-o audă. Dă un like, poate va aduce speranță și altcuiva. ❤️