Apelul disperat al fiicei mele

📞 Apelul disperat al fiicei mele a readus trecutul pe care încercasem să-l uit

Eu și fiica mea nu mai vorbisem de ani de zile.

Săptămâna trecută, m-a sunat brusc, plângând, și m-a rugat să am grijă de cei trei copii ai ei.

— „Trebuie să merg acum la spital,” a suspinat. Am refuzat. I-am spus să-și ia bebelușul și copiii mici și să se ducă la părinții soțului sau la o vecină.

Am simțit cum mi se pune un nod în gât în timp ce vorbeam, dar cuvintele mi-au ieșit reci, aproape mecanice. A ezitat, iar răsuflarea ei tremurată s-a auzit slab prin telefon, apoi a închis. Liniștea care a urmat a fost mai apăsătoare decât orice cuvânt.

Am stat lângă geamul din bucătărie ore în șir, privind stejarul uscat din curte. Amintirile au început să-mi răscolească mintea. Mi-am adus aminte de ea copil, cu ochii mari și luminoși, mereu încercând să mă facă să râd.

Dar apoi mi-am amintit și de certurile de când era adolescentă, de ușile trântite, de acuzațiile ei nesfârșite că i-am distrus viața după ce tatăl ei a plecat. Și mai ales de ziua în care a plecat la 19 ani, cu un rucsac în spate, jurând că nu va mai avea niciodată nevoie de mine.

Nu i-am spus niciodată cât m-au durut acele cuvinte. Am crezut că timpul le va vindeca pe toate, dar anii au trecut, aniversările s-au scurs necelebrate, iar niciuna dintre noi nu a mai căutat-o pe cealaltă. Și acum, din senin, mă suna pentru ajutor? Mă întrebam de ce a crezut că tocmai eu aș fi persoana care să-i sară în ajutor. Poate era disperată. Poate nu mai avea pe nimeni. Sau poate… poate chiar avea încă încredere în mine, după tot ce fusese.

Am încercat să scap de vină, dar m-a urmărit toată noaptea. Nu am dormit deloc. Am stat la masa din bucătărie, ciupind colțul unei fețe de masă până s-a făcut dimineață. Mă gândeam cum ar fi fost să-mi țin nepoțica în brațe. Să le liniștesc pe cele mici. Să-i fi spus „da” și să-i fi fost aproape.

Dimineața următoare, am sunat-o. Telefonul intra direct pe mesageria vocală. Cu fiecare apel nereușit, simțeam cum pieptul mi se strânge și mai tare. După-amiaza, am trecut pe lângă blocul unde știam că stă. Mașina ei nu era acolo. Am bătut la ușă. Niciun răspuns. Vecinul de vis-à-vis a deschis ușa pe jumătate când m-a văzut.

— „A plecat aseară cu ambulanța,” a spus îngrijorat. „Copiii plângeau. Cred că altcineva a venit să-i ia.”

Am simțit cum mă scufund. Ce-am făcut? Am sunat la toate spitalele din zonă, dar nimeni nu voia să-mi spună nimic.

— „Doar membrilor de familie le putem da informații,” mi-au spus. Am vrut să țip că sunt familie. Dar, în sinea mea, nu mai știam dacă eram cu adevărat.

Au trecut câteva zile fără nicio veste. Verificam constant telefonul. Fiecare vibrație îmi făcea inima să tresară — dar nu era ea. Începusem să-mi imaginez ce-i mai rău: dacă i s-a întâmplat ceva în timpul operației? Dacă n-o să o mai văd niciodată?

Într-o seară, incapabilă să mai suport incertitudinea, am sunat-o pe vechea mea prietenă, Cornelia, care locuiește aproape de fiica mea.

— „Cornelia, știi ceva? Ce s-a întâmplat?” am întrebat cu voce tremurată.

Cornelia a oftat.

— „Am auzit că a avut complicații cu apendicele. Operație de urgență. E în afara pericolului, dar… e singură. Soțul ei e plecat în misiune. Și, cum tu ai refuzat să iei copiii, i-a luat prietena ei, Mia.”

Am închis telefonul și am simțit că mi se face rău. Vocea fiicei mele mi-a răsunat din nou în minte — disperarea, plânsul. Am realizat că nu mă sunase doar pentru un „serviciu”. Mă căuta pentru că nu mai avea pe nimeni. Îmi oferea o a doua șansă să fiu parte din viața ei — iar eu i-am închis ușa.

N-am dormit nici în noaptea aceea. Dimineața, m-am dus la spital. Am stat în fața salonului ei o oră, privind cum intrau și ieșeau asistente. În cele din urmă, am prins curaj și am bătut ușor.

Când am intrat, abia am recunoscut-o. Era palidă, firavă, cu perfuzii în mâini. Dar când și-a deschis ochii, am văzut în privirea ei acea fetiță cu ochi mari și luminoși.

— „Mamă?” a șoptit, surprinsă. Am izbucnit în lacrimi. Nu mai plânsesem în fața nimănui de ani de zile.

— „Îmi pare atât de rău,” i-am spus, apropiindu-mă. „Mi-a fost teamă… eram furioasă… și am crezut că nu mai ai nevoie de mine.”

A început și ea să plângă, și dintr-o dată, toți anii de tăcere și resentimente s-au topit. Am vorbit ore întregi. I-am spus cât de golă a fost casa fără ea. Mi-a spus cât de greu i-a fost să crească trei copii aproape singură. Mi-a mărturisit că îi fusese dor de mine, dar orgoliul o împiedicase să mă sune mai devreme. Că mă voia alături nu doar pentru copii, ci pentru că îi era frică să treacă singură prin operație.

Am stat cu ea în spital în fiecare zi. Am cunoscut-o pe Mia, prietena ei, care îi luase copiii. Era epuizată, dar blândă.

— „Mă bucur că ești aici acum,” mi-a spus cu un zâmbet obosit.

După externare, m-am mutat temporar la ea să o ajut cu copiii. Primele nopți au fost grele. Cei mici nu mă cunoșteau, iar bebelușul plângea continuu. Dar, zi după zi, m-au acceptat. Ne-am creat mici rutine: povești seara, clătite dimineața. Eu și fiica mea vorbeam noaptea în șoaptă, ca să nu trezim copiii. Râdeam, dar plângeam și pentru anii pierduți.

Într-o zi, în timp ce legănam bebelușul, fiica mea a venit spre mine cu ochii în lacrimi.

— „Am fost atât de sigură că mă urăști,” a spus încet. „Că ai renunțat la mine de tot.”

Am clătinat din cap.

— „Nu te-am urât niciodată. Eram doar… rănită. Mi-am lăsat mândria să-mi stea în calea iubirii.”

M-a îmbrățișat cu atâta forță, că aproape nu mai puteam respira. Copiii s-au alăturat și ei, învăluindu-ne cu brațele lor mici. În acel moment, am simțit un lucru pe care nu-l mai simțisem de ani: acasă.

O săptămână mai târziu, s-a întors și soțul ei, Laurențiu, din misiune. Un om înalt, cu ochi calzi și zâmbet blând. Mi-a mulțumit de nenumărate ori că am avut grijă de familia lui.

Două săptămâni mai târziu, fiica mea m-a întrebat dacă vreau să mă mut definitiv cu ei.

— „Copiii te iubesc,” mi-a spus. „Și eu… am nevoie de tine. Toți avem.”

Am ezitat. Trăisem singură atâta timp. Dar apoi bebelușul mi-a zâmbit, iar cei mici au țopăit în jurul meu. Am privit-o pe fiica mea și am văzut speranță în ochii ei. Și am știut că nu mai e nimic mai important decât această a doua șansă.

Mi-am vândut casa și m-am mutat în camera de oaspeți de la ea. Fiecare zi era epuizantă, dar plină de bucurie. Mergeam la grădiniță, la doctor, schimbam scutece, făceam clătite sâmbăta dimineața și plimbări duminica în parc. Am văzut cum fiica mea se vindeca, nu doar fizic, ci și emoțional. Încet-încet, ne-am recâștigat încrederea.

Într-o seară, stând pe canapea, fiica mea m-a privit și mi-a spus:

— „Știi… nu mi-am dat seama cât de mult aveam nevoie de tine… până când aproape te-am pierdut.”

Am zâmbit, mângâindu-i obrazul:

— „E ciudat, pentru că nici eu n-am știut cât de mult aveam nevoie de tine… până nu mi-ai dat o nouă șansă.”

Astăzi, casa noastră e plină de râsete. Copiii aleargă la mine când se lovesc. Fiica mea mă sună când are o zi grea. Iar eu sunt din nou „bunica”. Uneori mă gândesc la noaptea aceea, când am refuzat să o ajut. Încă mă doare. Dar îmi amintește cât de departe am ajuns.

Am învățat că șansele a doua nu apar des. Și când vin… trebuie să le prinzi cu ambele mâini.