Abia reușeam să ne descurcăm când fratele meu a cerut să stea la noi „doar o săptămână”. Au trecut cinci luni de atunci. Noaptea trecută am deschis frigiderul și am descoperit că tortul de ziua fiicei mele dispăruse, iar fratele meu dormea amețit, cu glazură întinsă pe cămașă. Furios, l-am zguduit să-l trezesc — apoi am zărit ceva sub pernă care m-a făcut să îngheț.

Era un plic gros, aproape deschis, din care se vedeau câteva bancnote. Am tras ușor plicul și l-am deschis complet. Înăuntru erau 3000 de lei, în bancnote de 200. Pe spatele uneia dintre ele era scris cu pixul: „Pentru Maria, să-și ia vioara visurilor ei”.

Mi s-a tăiat respirația. Maria, fetița mea de 9 ani, visa de aproape doi ani la o vioară nouă, una adevărată, nu cea din plastic de la magazinul de jucării. Dar știam că nu ne permiteam, mai ales că abia ne ajungea de mâncare și chirie.

Am rămas acolo, lângă canapeaua pe care dormea fratele meu, cu plicul în mână și furia topindu-se în confuzie. Cum de avea el atâția bani? Și de ce scria că sunt pentru fiica mea?

M-am așezat pe marginea canapelei și l-am scuturat ușor. A deschis ochii, încețoșați, și s-a uitat la mine fără să spună nimic. Avea glazură pe bărbie și o pată de frișcă în păr.

— Ce-i asta? l-am întrebat încet, arătându-i plicul.

S-a ridicat încet, parcă trezit dintr-un vis urât. A oftat adânc și și-a trecut mâna prin păr.

— Aoleu… trebuia să-l ascund mai bine, a murmurat.

— Ai furat tortul de ziua Mariei, ai băut berea mea și ai dormit toată ziua. Și acum găsesc banii ăștia sub pernă, cu numele fiicei mele pe ei. Ce se întâmplă, Andrei?

A tăcut o clipă. Apoi a ridicat privirea spre mine și a spus:

— Am muncit. Nu cum crezi tu. Am strâns bani în ultimele luni. N-am stat degeaba, frate. Ziua mergeam la piață și ajutam la descărcat marfă. Noaptea spălam vase la o cârciumă din cartier. Nu ți-am zis nimic fiindcă mi-era rușine. Nu voiam să crezi că vin iar cu mâna întinsă.

— Și tortul?

A zâmbit slab, rușinat.

— Am vrut să-i fac o surpriză. Nu voiam să-l mânânc. L-am scos să-l duc în sufragerie, dar m-am împiedicat de pisică și… a căzut pe jos. M-am enervat, am gustat din el, apoi m-a luat somnul. Iartă-mă, frate. Chiar încercam să fiu altfel.

Am rămas mut. Îmi venea să-l iau la palme și să-l îmbrățișez în același timp. În capul meu, el era tot copilul ăla care intra pe furiș în debara și ne mânca biscuiții de la școală. Dar în fața mea stătea un bărbat obosit, cu ochii roșii și mâinile crăpate, care își ceruse loc în casa mea „doar pentru o săptămână” și încercase, în felul lui, să-și răscumpere greșelile.

A doua zi dimineață, i-am spus Mariei că tortul nu a mai ajuns la timp, dar că o așteaptă o surpriză. Am mers cu toții la magazinul de muzică din centru și, cu ochii în lacrimi, i-am cumpărat vioara mult visată. Maria a sărit la gâtul unchiului ei și l-a pupat de zeci de ori. El a izbucnit în plâns acolo, în mijlocul magazinului.

Timpul a trecut. Andrei și-a găsit un job stabil la un mic atelier auto. A început să contribuie la cheltuieli și chiar să aducă prăjituri duminica. Îi vedeam eforturile. Nu era perfect, dar încerca. Și asta conta.

Dar povestea nu se termină aici. Într-o zi, vecina de la trei a bătut la ușă. Era agitată.

— Domnule Mihai, ați știut că fratele dumneavoastră l-a prins pe hoțul care-mi fura coletele?

Am încremenit. N-aveam idee.

— De vreo lună îmi dispăreau pachetele din fața ușii. I-am zis lui Andrei, că doar el stătea acasă în timpul zilei. A montat o cameră discretă, cu banii lui. Și l-a prins pe băiatul de la etajul patru, care ridica pachetele ca și cum erau ale lui.

Am coborât în fugă. L-am găsit pe Andrei în curte, reparând bicicleta Mariei.

— De ce nu mi-ai zis?

A ridicat din umeri.

— Nu fac fapte bune pentru laude. Le fac pentru că așa e corect.

M-am uitat la el cu alți ochi în ziua aceea. Fratele meu, cel pe care-l credeam pierdut, leneș, dependent de noroc și de mila altora… devenea un om de bază în cartier. Un model.

Câteva luni mai târziu, Andrei s-a mutat la casa lui, într-o garsonieră modestă, dar curată. A rămas aproape de noi, venea la toate spectacolele Mariei și o însoțea la lecții de vioară când eu eram la serviciu. Între ei se legase ceva frumos, o relație pe care nu o anticipasem: aceea de tată și fiică, chiar dacă nu aveau sânge comun.

Adevărul e că uneori oamenii merită o a doua șansă. Nu pentru că au dreptul la ea, ci pentru că demonstrează că o valorifică. Fratele meu venise în viața noastră ca un dezastru, dar a rămas ca o binecuvântare. A fost nevoie de un tort distrus și de un plic sub o pernă ca să-mi dau seama că judecasem prea repede.

Viața e plină de surprize. Unele vin în plicuri ascunse, altele în gesturi mărunte. Dar toate ne învață ceva.

Nu subestima niciodată capacitatea unui om de a se schimba. Iar când cineva îți arată cu fapta că vrea să repare ce a stricat, merită să-i întinzi mâna.

Dacă ți-a plăcut povestea noastră, dă un like, distribuie mai departe și spune-ne în comentarii: tu ai fi iertat? Sau l-ai fi dat afară după tort?