Soțul meu nu și-a amintit niciodată datele — zile de naștere, aniversări, nimic. Așa că atunci când mi-a întins o cutie împachetată într-o zi oarecare de marți, am rămas uimită. Înăuntru era o brățară de argint, gravată cu „Mereu 14 August”. Am râs, nedumerită, până când am verificat calendarul. Pe 14 august eu eram plecată cu serviciul — iar el rezervase o cameră de hotel în Sinaia, cu vedere la munte și mic dejun inclus.
— Dar de ce 14 august? am întrebat râzând, uitându-mă la el.
Lucian a zâmbit ciudat, puțin stânjenit, dar sincer.
— Pentru că în ziua aia mi-am dat seama că, de fapt, nu vreau să te pierd.
Am clipit des, fără să înțeleg imediat ce voia să spună. Noi nu ne certasem în perioada aceea. Sau cel puțin așa credeam eu.
— Ce vrei să zici cu „să mă pierzi”? am întrebat, simțind un gol în stomac.
Lucian și-a lăsat privirea în jos. Era un om simplu, sincer, dar nu prea știa să se exprime când venea vorba de sentimente. Însă acum părea că se forțează.
— În ziua aia, eram aproape sigur că o să fac o greșeală. Uriașă. Poate cea mai mare din viața mea.
M-am așezat pe canapea și i-am făcut semn să continue. Încă țineam brățara în mână, dar simțeam că o arde.
— Îți amintești de colega mea, Andreea? Mi-ai zis tu odată că pare prea familiară cu mine…
Am simțit cum mi se strânge pieptul. Da, îmi aminteam. Tipa aia care râdea exagerat de tare la glumele lui Lucian, care punea mâna pe brațul lui când îi povestea ceva.
— Ei bine… nu s-a întâmplat nimic, dar… m-a invitat în ziua aia, 14 august, la o cabană cu niște colegi. Și am zis „da”, fără să mă gândesc. Tu erai plecată, eram supărat pe mine, pe viață… eram prost.
Mi s-au umezit ochii. Dar nu am spus nimic. Îl lăsam să continue. Simțeam că trebuie.
— Am ajuns acolo. Era doar ea. Nu mai venise nimeni. Și m-am uitat la ea, la tot ce reprezenta momentul ăla… și mi-am dat seama că nu avea niciun sens. Că tot ce voiam era să mă întorc acasă. La tine. Am plecat în aceeași seară și m-am oprit la benzinărie, am luat o foaie și mi-am scris o scrisoare mie, ca să nu uit. „Mereu 14 August”, am scris în capăt. Ca să-mi amintesc ce era să pierd.
Am rămas nemișcată. Simțeam că vreau să plâng, dar și că trebuie să înțeleg. Să diger. Că a fost la un pas. Dar n-a făcut-o.
— Și brățara? am întrebat.
— Am comandat-o după ce-am găsit scrisoarea într-o carte, când făceam curat. Mi-am amintit cât de aproape am fost să distrug totul. Și cât de mult te iubesc, de fapt.
Tăcerea dintre noi nu era apăsătoare, ci adâncă. Adevărată. M-a durut, dar era nevoie de ea. A fost un moment greu, dar sincer. Și am decis să nu fug. L-am luat de mână și l-am strâns tare.
— Aș fi preferat să nu știu niciodată, dar… poate era nevoie. Să-mi amintești și mie cât de ușor putem pierde ceva prețios dacă nu avem grijă.
Viața a continuat. Acel „14 august” a devenit un fel de zi a noastră, dar nu pentru motivele obișnuite. Era un memento, o promisiune tăcută că nu vom mai ajunge acolo.
Dar cum e viața, când crezi că ai trecut testul, apare altul.
La nici un an după acel episod, mama lui Lucian a fost diagnosticată cu cancer. A fost o perioadă grea pentru toți. Eu încercam să-l sprijin, dar Lucian se închidea în el. Nu vorbea, nu mânca, venea târziu acasă. Într-o zi, a lipsit toată noaptea.
Dimineața, când a intrat pe ușă, avea cearcăne și ochii roșii. Mi-a spus direct:
— Am dormit la spital. N-am putut s-o las singură.
Am oftat. Îl credeam. Sau cel puțin voiam să-l cred.
Seara, în timp ce punea rufele în mașină, i-a căzut din buzunar un bon de la un restaurant din Brașov. Ora: 22:45. Data: chiar noaptea trecută.
— Lucian… de ce scrie pe bon „Meniu pentru două persoane”?
A încremenit. M-a privit în ochi și a zis calm:
— Pentru că nu pot vorbi cu tine.
Mi s-a rupt sufletul. Nu pentru că bănuiam o aventură, ci pentru că durerea lui îl făcea să caute alinare în altă parte.
— Și ai găsit cu cine? am întrebat.
A dat din cap. Nu.
— Am plecat singur. Pur și simplu. Am vrut să scap. Să fug. Am mâncat, m-am plimbat pe străzi și m-am întors la spital dimineața. N-am avut curaj să vin acasă. Îmi pare rău că n-am vorbit cu tine.
A doua oară în viața noastră când era la un pas. Dar tot la mine se întorsese. Cu teamă, dar sincer.
Lunile au trecut. Mama lui Lucian s-a stins în liniște. Și ceva s-a schimbat în el. A început să vorbească mai mult, să fie prezent. Mai blând, mai cald. Poate pentru că durerea l-a învățat ce contează cu adevărat.
Pe 14 august anul următor, am primit un plic. Nu era nicio brățară. Doar o poză veche cu noi, la început de relație, și un bilețel scris cu pixul:
„Mulțumesc că ai rămas. Mereu 14 August. Mereu tu.”
Am plâns. De emoție. De durere vindecată. De speranță.
Anii au trecut. Am crescut împreună, cu răni și iertări. Cu tăceri și reparații. Ne-am cumpărat o casă mică în Bușteni, unde mergeam de fiecare 14 august. Doar noi doi, fără telefoane, fără lume. Doar iubire, cât puteam duce.
Dar cel mai frumos moment a venit într-o zi de vineri, când fiica noastră, Mara, a venit acasă de la școală cu o întrebare:
— Mami, de ce tati poartă mereu brățara aia? Ce e cu „14 august”?
Ne-am uitat unul la altul și am zâmbit.
— E o zi în care el a ales să nu greșească, i-am spus. Și de atunci, alege în fiecare zi.
Mara a clipit, apoi a zis:
— Atunci și eu o să-mi aleg o zi. Ca să știu cine vreau să fiu.
Atunci am știut că tot ce-am trăit n-a fost în zadar. Greșelile, lacrimile, iertările. Toate ne-au dus aici. La o fetiță care învață din iubirea noastră imperfectă, dar reală.
Viața nu e despre perfecțiune. E despre alegeri. Despre cât de mult vrei să rămâi, chiar când ar fi mai ușor să fugi.
Și, uneori, o simplă brățară gravată poate spune mai mult decât o mie de cuvinte. Pentru că nu contează doar ce ai făcut, ci ce alegi să faci de acum înainte.
Alege să rămâi. Alege să vorbești. Alege să iubești.
Dacă ți-a atins inima această poveste, dă un like și distribuie-o. Poate cineva are nevoie de acest mesaj astăzi. ❤️



