Noaptea nunții este adesea zugrăvită ca fiind cel mai fericit moment din viața unei femei. Stăteam la masa de toaletă, cu rujul încă impecabil, în timp ce bătăile tobelor se stingeau în depărtare. Rudele soțului meu se retrăseseră toate. Camera miresei strălucea de panglici roșii de mătase, scăldate într-o lumină aurie. Și totuși, pieptul îmi era greu, o teamă apăsătoare își făcea loc în mine.

Un ciocănit blând m-a făcut să tresar. Cine putea veni la ora aceea? Am întredeschis ușa cu prudență și am întâlnit ochii speriați ai bătrânei servitoare care slujea familia de zeci de ani. Șoapta ei tremura:

— „Dacă vrei să trăiești, schimbă-te și fugi pe ușa din spate acum. Nu ezita, nu e timp.”

Am încremenit, sângele îmi bubuia în urechi. N-am apucat să răspund, că ea și-a mărit privirea și și-a dus degetul la buze. Privirea aceea nu era o glumă. Teroarea m-a năpădit, mâinile îmi tremurau pe țesătura rochiei. Și atunci am auzit pași – ai soțului meu – apropiindu-se.

Panică. Am smuls rochia de mireasă, am vârât-o sub pat, am tras haine simple și am urmat-o pe slujnică. Frigul aleii din spate m-a pătruns, în timp ce ea deschidea o poartă veche și mă îndemna să fug. Glasul ei s-a stins în urmă:

— „Drept înainte. Nu te uita înapoi. Cineva te va aștepta.”

Am alergat până când plămânii mi-au ars. Sub lumina slabă a unui felinar, o motocicletă mă aștepta cu motorul pornit. Un bărbat de vârstă mijlocie m-a tras pe șa și a gonit în noapte. Mă agățam de haina lui, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

Aproape o oră mai târziu, ne-am oprit la o casă mică, la marginea orașului. Bărbatul m-a condus înăuntru, murmurând:
— „Odihnește-te aici. Acum ești în siguranță.”

Am căzut, tremurând. Mintea îmi era un vârtej: de ce riscase slujnica totul pentru mine? Ce grozăvie tocmai evitasem? Cine era, de fapt, bărbatul cu care mă măritasem?

Somnul nu a venit. Fiecare zgomot mă cutremura – lătratul unui câine, trecerea unei mașini. Bărbatul stătea fumând pe pridvor, chipul brăzdat de umbre, cu ochi în care se citeau și milă, și neliniște.

La ivirea zorilor, slujnica a sosit. Am căzut la picioarele ei, dar ea m-a ridicat, glasul ei răgușit:

— „Trebuie să afli adevărul, dacă vrei să te salvezi.”

Cuvintele ei m-au sfâșiat. În spatele bogățiilor strălucitoare ale familiei se ascundeau afaceri murdare și munți de datorii. Căsnicia mea nu fusese o poveste de dragoste, ci o tranzacție. Eu fusesem dată drept garanție.

Mai rău, soțul meu nu era un bărbat obișnuit. Violent, dependent, cu un trecut întunecat. Cu doi ani înainte, o tânără murise în condiții suspecte chiar în acea casă. Scandalul fusese mușamalizat cu bani și influență. Slujnica a mărturisit: dacă aș fi rămas în camera aceea, poate nu aș fi apucat zorii.

Am înfricoșat la amintirea privirii lui reci la nuntă, a strângerii sale dureroase de mână. Ceea ce crezusem că sunt emoții, fusese de fapt un avertisment.

Bărbatul care mă dusese, nepotul îndepărtat al slujnicei, a vorbit grav:
— „Nu te mai poți întoarce. Te vor căuta, și cu fiecare clipă pe care o pierzi, pericolul crește.”

Dar eu nu aveam nimic: nici bani, nici telefon, nici acte. Toate fuseseră confiscate „ca să nu mă distrag.”

Slujnica mi-a pus în mână un săculeț: câteva bancnote, un telefon vechi, buletinul meu, pe care îl recuperase pe ascuns. Am izbucnit în plâns, copleșită. Scăpasem dintr-o capcană, dar viitorul era o ceață.

Am sunat-o pe mama, gâfâind printre lacrimi. Slujnica m-a îndemnat să spun puține, știind că familia va încerca să mă urmărească. Mama a plâns, rugându-mă să rămân în viață.

Zile întregi am stat ascunsă în acea casă de la margine, fără să ies. Nepotul aducea mâncare; slujnica își păstra acoperirea la conac. Viața mea se micșorase într-o umbră. Întrebările mă bântuiau: de ce eu? Oare voi putea să mă ridic vreodată, sau eram sortită să dispar în ascunzișuri?

Apoi, într-o după-amiază, slujnica s-a întors, cu chipul grav:
— „Au început să bănuiască. Trebuie să te hotărăști repede. Locul acesta nu va mai fi sigur mult timp.”

În noaptea aceea, mi-a mărturisit că doar un singur lucru putea pune capăt coșmarului: dovezile. Ascunsese registre și acte – documente ale afacerilor ilegale ale familiei. Expunerea lor ar fi adus dreptate, dar recuperarea lor era periculoasă.

Am făcut un plan disperat. Noaptea următoare, cât timp ea lucra ca de obicei, eu am așteptat cu nepotul afară. Când mi-a strecurat documentele prin poartă, o umbră a țâșnit – soțul meu. Răgetul lui mi-a înghețat sângele:
— „Ce faci aici?!”

Am încremenit, sigură că e sfârșitul. Dar slujnica s-a pus între noi, strigând cu voce tremurată:
— „Destul! Câte vieți vei mai distruge până te vei opri?!”

Nepotul mi-a apucat brațul, strângând documentele.
— „Fugi!”

Am fugit spre cea mai apropiată secție de poliție și am aruncat registrele pe birou. La început, ofițerii s-au îndoit de povestea mea. Dar când au deschis dosarele, probele erau incontestabile: liste de împrumuturi ilegale, evidențe de afaceri pe sub mână, fotografii ale unor întâlniri secrete.

A fost declanșată imediat o anchetă. Mai mulți membri ai familiei, inclusiv soțul meu, au fost arestați. Scandalul a explodat în presă, deși numele meu a fost protejat.

Slujnica, rănită în încăierare, a supraviețuit. I-am strâns mâinile, plângând:
— „Mi-ai salvat viața. Nu voi putea niciodată să îți răsplătesc.”

Ea a zâmbit slab:
— „Tot ce vreau e să trăiești în pace. Asta îmi va fi de ajuns.”

Câteva luni mai târziu, m-am mutat într-un alt oraș, luând-o de la capăt cu nimic. Viața rămânea grea, dar măcar eram liberă – nu mai eram prinsă sub privirea lui.

În unele nopți, amintirile încă mă sfâșie, lăsându-mă tremurândă. Dar totodată, simt și recunoștință: pentru curajul slujnicei, pentru ajutorul nepotului, pentru propria mea hotărâre de a fugi.

Și am înțeles un adevăr crud: pentru unele mirese, noaptea nunții este zorii fericirii. Pentru altele, este începutul unei lupte pentru supraviețuire.

Eu am fost printre puținele norocoase care pot spune povestea.