„Prietena colegului meu de apartament stă destul de des la noi. Când folosește baia, lasă întotdeauna o clemă de rufe pe para dușului. De fiecare dată! Îmi este jenă să o întreb pentru că nu suntem apropiați. De ce ar face cineva asta? Continuarea in C0MENTARII…”

Sunt Alex, am 26 de ani și stau cu colegul meu de facultate, Andrei, într-un apartament cu două camere în București. De aproape trei luni, prietena lui, Ioana, a început să petreacă mult timp la noi. Nu mă deranjează, e liniștită și politicoasă, dar chestia cu clema… mă bântuie.

Prima dată am observat clema roșie din plastic pe para dușului într-o dimineață. Am crezut că a uitat-o acolo din greșeală. A doua zi era o clemă albastră. După o săptămână, mi-am dat seama că era o regulă – după fiecare duș, apărea altă clemă. Am început să le adun într-o cutie mică, de curiozitate.

Am întrebat subtil pe Andrei dacă știe de cleme. A râs și a zis că n-a observat nimic. A fost clar că nici el nu le punea. Nici nu părea interesat să afle. Mi-a zis doar: „Femeile fac uneori lucruri ciudate. Las-o în pace, nu te afecta.”

Dar n-am putut să o las în pace. Ceva mă intriga la gestul ăsta. Nu părea deloc întâmplător. Devenise o obsesie tăcută. Într-o seară, când Ioana era singură în bucătărie, mi-am luat inima-n dinți.

— Ioana, pot să te întreb ceva puțin… neobișnuit?

— Sigur, zice ea zâmbind. Ce s-a întâmplat?

— Cu clemele de la duș. Le pui tu, nu?

S-a uitat la mine, surprinsă, apoi i s-a schimbat expresia feței. A devenit serioasă, de parcă nu se mai afla în bucătăria unui apartament studențesc, ci în fața unei decizii importante.

— Da, eu le pun, zice ea încet. Dar nu sunt pentru mine. Sunt pentru mama mea.

Am clipit confuz.

— Adică… cum?

— Mama mea a murit acum doi ani. Era bolnavă de cancer și stătea la pat. În ultimele luni, îmi repeta că tot ce-și dorește e să simtă din nou apă caldă curgând pe piele, ca într-un duș normal. Dar n-a mai apucat.

Ioana se oprește o clipă, își înghite lacrimile și continuă.

— Așa că mi-am promis că de fiecare dată când fac duș și simt apă caldă pe piele, o s-o dedic ei. Clema e semnul meu că n-am uitat. Că i-am oferit și ei acel moment, măcar simbolic. O clemă diferită de fiecare dată. Poate sună ciudat, dar… așa simt că încă e cu mine.

Am rămas fără cuvinte. Toată logica mea rece s-a prăbușit. Devenise, dintr-o enigmă mică și enervantă, o poveste dureros de umană.

— Nu te supăra, nu voiam să invadez intimitatea ta, am zis.

— Nicio problemă, Alex. Mă bucur că m-ai întrebat, sincer. Nici Andrei nu știe. Crede că le uit pe acolo.

Din ziua aia, n-am mai strâns clemele. Le-am lăsat acolo. Ba chiar, când lipsea Ioana o perioadă și mă spălam, puneam și eu una. Așa, de dragul mamei ei. Nu știu dacă a observat, dar simțeam că particip la un ritual de dragoste pură, dincolo de moarte.

Timpul a trecut. Ioana a început să vină mai rar. Apoi deloc. Când l-am întrebat pe Andrei ce s-a întâmplat, a dat din umeri: „S-a răcit totul. Nici eu nu mai știu.” Am aflat de la alți prieteni că Ioana s-a mutat înapoi la Buzău, orașul ei natal. Nu mai țineam legătura, dar din când în când, mă mai gândeam la povestea cu clema.

Un an mai târziu, aveam o zi proastă. Rămăsesem fără job, chiria crescuse, iar Andrei plecase din țară. Stăteam singur în apartament și mă simțeam mizerabil. Am intrat în baie și am observat că pe para dușului era o clemă galbenă. Una nouă. Inima mi-a sărit o bătaie.

Am ieșit repede și m-am uitat prin apartament. Ușa era încuiată, totul părea la locul lui. M-am gândit că poate o uitasem acolo de mult. Dar când am intrat din nou în baie, clema nu mai era.

Am început să cred că mi se pare. Am dat vina pe oboseală, pe stres, dar simțeam ceva ciudat. A doua zi, am găsit o clemă mov pe chiuvetă. Apoi una portocalie, prinsă de prosop. Fiecare apariție mă făcea să simt un amestec de frică și liniște.

Am scris un mesaj Ioanei, pe Facebook. Nu-mi răspunsese de un an.

„Salut, Ioana. Scuză-mă dacă deranjez, dar… tu ai mai trecut pe la apartament?”

A trecut o zi. Apoi două. A treia zi, mi-a scris.

„Bună, Alex. Nu, n-am mai fost acolo. De ce întrebi?”

I-am povestit, cu grijă, ce se întâmpla. Mă așteptam să râdă, să-mi spună că poate am uitat clemele de dinainte. Dar mi-a răspuns ceva ce n-am uitat niciodată.

„Mama îmi spunea mereu că sufletul e cel mai puternic semnal. Poate… e felul ei de a-ți mulțumi. Poate că nu mai vine pentru mine. Poate vine pentru tine, acum.”

Mi-au dat lacrimile. Eu, care o văzusem ca pe o ciudățenie, ca pe o invadatoare de spațiu, ajunsesem să simt că prezența mamei ei era ceva ce aveam nevoie. Într-un mod inexplicabil, simpla apariție a unei cleme mă făcea să mă simt… mai puțin singur.

Am început să notez în agendă de fiecare dată când apărea o clemă. Fiecare culoare, fiecare loc. Le consideram semne. Uneori apăreau în zile în care eram complet la pământ. Alteori, când aveam nevoie de un imbold.

Într-o zi, când m-am hotărât să renunț la tot și să plec din București, am găsit o clemă albă, pe pervazul bucătăriei. Nu părea o întâmplare. N-am plecat. Am rămas. Două luni mai târziu, am primit un job la un studio de creație, exact în domeniul visat. Parcă viața începuse să se așeze.

Au trecut doi ani. Nu am mai găsit cleme de ceva vreme. Poate că semnele nu mai erau necesare. Sau poate… misiunea se încheiase. Dar într-o duminică, într-un târg de vechituri, am văzut o cutie veche plină cu cleme colorate. Fără să mă gândesc prea mult, le-am cumpărat.

Acum, în fiecare lună, las o clemă pe duș. Locuiesc singur, dar nu mă mai simt singur. Am scris povestea asta într-un jurnal online. N-am spus niciodată numele real al Ioanei. Dar, într-o zi, am primit un comentariu anonim:

„Câteodată, sufletul unei mame nu caută doar fiica. Câteodată, găsește și alți oameni rătăciți. Și le lasă câte o clemă, să le amintească că dragostea nu moare.”

Am zâmbit. Poate că unii nu vor înțelege niciodată de ce o clemă pe duș poate însemna ceva atât de profund. Dar pentru mine, a fost începutul unei vindecări. Și un semn că, uneori, miracolele nu vin cu trâmbițe. Ci cu un gest mic, repetat, plin de sens.

Morala? Nu judeca niciodată gesturile altora înainte să le înțelegi povestea. În spatele unui obicei ciudat se poate ascunde o durere, un om drag pierdut sau un suflet care încearcă să meargă mai departe. Deschide ochii, dar mai ales inima.

Dacă ți-a plăcut povestea, dă un like și un share. Poate că și alții au nevoie de un semn, de o clemă invizibilă care să le amintească că nu sunt singuri.