Când Trecutul Bate la Ușă
„Când i-am spus tatălui meu că sunt însărcinată la 18 ani, m-a dat afară din casă.
Ani mai târziu, a apărut la locul meu de muncă, plângând, rugându-se să își cunoască nepoata.
Am crezut că e doar plin de remușcări.
Adevărul a fost însă îngrozitor. Mi-a spus că are nevoie de fiica mea pentru…”
…un transplant de rinichi.
Am crezut că nu aud bine. Inima mi-a înghețat pe loc. Tatăl meu, cel care mă dăduse afară pe ușă când aveam cea mai mare nevoie de el, acum voia ajutorul copilului meu? Pe chipul lui se citea disperarea, dar în ochii lui nu era iubire, ci teamă. Frică pentru propria viață.
– „Fiica ta este compatibilă, Ana. Am verificat. Te rog, ajută-mă. Am nevoie de ea…”
M-am ridicat din spatele tejghelei de la cofetărie, unde lucram, și am simțit cum îmi tremură picioarele. Fetița mea, Maria, avea doar 9 ani. Cum îndrăznea să-mi ceară așa ceva?
– „Tată, cum ai aflat unde lucrez?” l-am întrebat, cu vocea scăzută.
– „Te-am căutat… mult. Am întrebat prin oraș, am întrebat-o pe soră-ta… te rog, sunt disperat.”
N-am spus nimic. Am ieșit din spate și m-am dus direct acasă. Nu am dormit toată noaptea. M-am uitat la Maria cum dormea liniștită, cu mânuța sub obraz. Cum putea cineva să-i facă rău? Niciodată. Nici măcar dacă era vorba de propriul ei bunic.
A doua zi, am decis să merg să vorbesc cu el. L-am chemat într-o cafenea de lângă parc. Am stat la o masă în colț, să nu fim auziți.
– „Tată, ce-ai făcut în toți anii ăștia?” l-am întrebat.
A oftat adânc. Avea cearcăne adânci, părul rar, și arăta cu cel puțin 15 ani mai bătrân.
– „Am fost prost, Ana. Am fost un om mândru, egoist. Mi-a fost rușine. După ce mama ta a murit, m-am pierdut cu firea. Când ai rămas gravidă, am simțit că totul se destramă. Și am vrut să controlez ce mai puteam. Dar… am greșit. Am pierdut ani prețioși.”
Mi-am ținut lacrimile în frâu. Mi-am dorit atâta timp să aud aceste cuvinte… dar nu în acest context. Nu când avea nevoie de ceva.
– „Și acum? Acum vii nu pentru că îți pasă de mine sau de Maria. Ci pentru că ți-e frică de moarte.”
– „Am cancer la rinichi, Ana. Unul e compromis. Celălalt… cedează. Doctorii spun că fără transplant, mai am câteva luni. Și Maria e singura rudă compatibilă…”
M-am uitat la el lung. Am vrut să-i spun că e un monstru. Dar, în schimb, am zis:
– „Îți voi da un răspuns în curând. Dar îți spun de pe-acum: nu te apropia de ea fără permisiunea mea.”
A plecat capul, ca un copil mustrat. Nu mai era omul autoritar care mă ținea sub control când eram mică. Era un bătrânel speriat.
Am căutat un avocat. Am vrut să știu ce drepturi are. Aveam nevoie să fiu sigură că Maria era protejată. Avocatul mi-a confirmat că, la vârsta ei, nu putea fi supusă unui transplant fără acordul părinților. Eram în siguranță.
Timp de câteva zile, n-am mai auzit nimic de la el. Mă așteptam să cedeze, să renunțe. Dar apoi, într-o seară, când ieșeam cu Maria din școală, l-am văzut. O privea dintr-o mașină parcată în apropiere. M-am speriat și am fugit cu ea de mână.
Am sunat poliția. L-au avertizat să nu se apropie. Dar ceva în mine s-a rupt. Începusem să am coșmaruri. Mi-era frică pentru copilul meu. Într-o dimineață, i-am spus Mariei:
– „Tati al tău e departe, dar bunicul tău… e bolnav. Și poate va vrea să te vadă curând. Dar doar dacă tu vrei, și doar în prezența mea.”
Ea s-a uitat la mine cu ochii ei mari și limpezi.
– „Mami, dacă tu zici că e bine, eu am încredere în tine.”
Am plâns după ce a adormit.
Am decis să-l vizităm împreună, într-un spațiu sigur – la spital, cu asistentele de față. Maria s-a apropiat timid de el. El a început să plângă. Dar nu a mai cerut nimic. Doar a întrebat-o dacă îi place să deseneze și i-a dăruit un caiet și un set de creioane.
După acea întâlnire, ceva s-a schimbat. Nu m-a mai presat cu transplantul. Nu a mai insistat. Doar venea din când în când la spital, o dată pe săptămână, și vorbea cu Maria. Uneori îi citea povești.
Într-o zi, o asistentă m-a luat deoparte.
– „Știți, domnul Costin a refuzat să fie pus pe lista națională de așteptare pentru transplant. A spus că a făcut destule greșeli în viață și nu vrea să ia locul altcuiva.”
Am rămas mască. Nu mă așteptam la asta.
– „Dar de ce?” am întrebat.
– „A zis că dacă e să moară, măcar să o facă împăcat. Singurul lucru care îl mai ține e să vadă cum nepoata lui crește, cât o mai putea.”
În lunile următoare, Maria se atașase de el. Îl striga „Buni Costin”. Îi scria bilețele, îi făcea desene. Și el le păstra pe toate.
Într-o zi, Maria a venit acasă și mi-a spus:
– „Mami, a zis Buni Costin că îi pare rău că te-a făcut să suferi. Că te iubește. Și că e mândru de tine.”
M-am dus la spital a doua zi. El dormea. Am stat lângă pat și i-am ținut mâna.
– „Tată… te iert.”
A deschis ochii și m-a privit. Era slăbit, dar avea un zâmbet cald.
– „Mulțumesc, Ana. Mi-ai salvat sufletul. Nu rinichiul.”
Au mai trecut câteva săptămâni. Într-o dimineață rece de iarnă, am primit un telefon. Costin murise în somn. Liniștit.
La înmormântare, au venit doar câțiva oameni. Majoritatea vecini din bloc, două asistente și noi două. Maria a pus un desen în sicriu – cu ea și el, stând pe o bancă în parc.
După slujbă, am primit un plic. Notar. Am deschis și am aflat că ne lăsase apartamentul lui din Pitești. Era un gest care nu ștergea trecutul, dar arăta că, în final, omul pe care îl urâsem atâta timp, încercase să repare ceva.
Cu timpul, Maria a întrebat tot mai rar de el, dar în camera ei, pe perete, a păstrat un desen cu „Buni Costin și eu”.
Viața m-a învățat că uneori iertarea nu e pentru ceilalți, ci pentru liniștea noastră. Iar oamenii, oricât de mult ar greși, pot încerca să îndrepte ce-au stricat.
Dacă povestea noastră te-a mișcat, dă un like și distribuie mai departe. Poate cineva are nevoie să citească asta astăzi. 💙
