Am 37 de ani, am fost diagnosticată cu cancer acum 7 luni. Când am început să îmi revin, soțul meu a golit contul nostru și a plecat. A spus că este ‘prea greu să mă vadă suferind’ și că e timpul ‘să meargă mai departe’. Am zâmbit amar când a spus asta. Ceea ce el nu știa era că aveam un cont ascuns, deschis înainte de a începe tratamentul, unde economisisem bani “pentru zile negre”.

La început, l-am făcut dintr-o intuiție ciudată. Simțeam că ceva nu e în regulă în privința lui Radu. Devenise tot mai absent, tot mai rece, ca și cum eram o povară înainte să mă îmbolnăvesc cu adevărat. Așa că am început să pun deoparte. Puțin câte puțin, cât să am un colac de salvare.

Când a plecat, nu a lăsat niciun bilet. Doar golul din dulap și notificarea de la bancă. Am plâns, dar nu pentru că mă părăsise. Plânsesem destul în lunile de chimioterapie. Plânsesem când îmi cădea părul, când nu puteam merge, când nu aveam poftă de mâncare. Plecarea lui a fost doar ultima piesă dintr-un puzzle deja stricat.

Ce m-a durut cel mai tare a fost trădarea. Nu banii. Nu singurătatea. Ci faptul că omul care jurase că va fi lângă mine „la bine și la greu” a ales să plece exact când începeam să văd lumina.

Dar, în același timp, plecarea lui m-a eliberat. Mi-a luat un timp să-mi dau seama, dar în lipsa lui, am început să mă aud din nou. Să respir. Să-mi văd de mine, nu doar de o relație care oricum murise de ani buni.

Cu banii mei puși deoparte, mi-am închiriat un apartament mic într-un bloc liniștit, aproape de parc. Am început ușor, cu pași mărunți. M-am tuns periuță și mi-am cumpărat un ruj roșu. Nu mai purtasem roșu de zece ani. Radu zicea că nu-mi stă bine. Acum, mă uitam în oglindă și-mi plăcea ce vedeam. O femeie care supraviețuise. O femeie care, în ciuda a tot, încă avea flacără în privire.

Am reluat legătura cu colega mea de facultate, Alina, care între timp devenise terapeut. M-a ajutat să-mi pun gândurile în ordine. Nu era vorba doar despre cancer. Era despre cum mă pierdusem pe mine în viața construită pe așteptările altora. Despre cum am uitat să trăiesc pentru mine.

Într-o zi de primăvară, în drum spre farmacie, am intrat într-o cafenea micuță, nou deschisă. Acolo l-am cunoscut pe Andrei. Nu m-am îndrăgostit pe loc. Doamne ferește, nici nu-mi stătea gândul la așa ceva. Dar am vorbit. Și am râs. Râsul ăla sincer, pe care nu-l mai simțisem de mult.

Andrei era barista, dar fusese cândva fotograf. Renunțase după ce divorțase și își pierduse motivația. Ne-am regăsit în rănile celuilalt. Ne-am vindecat, fără să ne promitem nimic.

După câteva luni, m-a întrebat dacă poate să-mi facă un portret. A zis că nu mă uitasem niciodată la mine cu ochii cuiva care vede frumusețea dincolo de cicatrici. A fost prima oară când m-am simțit frumoasă, cu adevărat. Fără perucă. Fără machiaj. Doar eu, cu zâmbetul meu nou.

Apoi am avut o idee. Ce-ar fi dacă am face un proiect foto cu femei care au trecut prin cancer? Să le arătăm lumii. Să le dăm voce, culoare, lumină. Andrei a fost imediat de acord. Am lansat proiectul „Fără Filtru”, iar primele poze s-au viralizat. Povestea fiecărei femei era însoțită de portretul ei – natural, crud, dar puternic.

Mesajele au început să curgă. Alte femei care voiau să participe. Jurnaliști. ONG-uri. Cineva chiar a propus să facem o expoziție. Și am făcut. În centrul vechi, într-o sală mică, dar plină ochi în ziua vernisajului. Am plâns. Am râs. Am îmbrățișat necunoscute care îmi spuneau că le-am dat curaj.

Într-o seară, am primit un mesaj. Era de la Radu. Scria: „Am văzut proiectul tău. Nu pot să cred cât de puternică ai devenit. Îmi pare rău. Vreau să vorbim.”

Inima mi-a tresărit, dar nu de dor. De claritate. I-am răspuns politicos, dar ferm. „Mulțumesc pentru mesaj. Dar eu am învățat să trăiesc fără tine. Și să fiu bine. Îți doresc același lucru.”

Nu l-am mai auzit niciodată după aceea.

Acum, la șapte luni după ce am fost părăsită în cel mai greu moment al vieții mele, sunt într-un loc mai bun decât aș fi crezut vreodată. Cancerul este în remisie. Proiectul nostru are sponsori și pregătim o carte. Am femei extraordinare în jurul meu. Și am dragoste. Nu una cu artificii, ci una liniștitoare. Una care te ține de mână când ești la pământ și râde cu tine când îți cumperi o rochie prea scumpă, doar pentru că îți stă bine în ea.

Poate că viața m-a pus la încercare. Dar m-a învățat și o lecție prețioasă: uneori, când cineva pleacă, face loc pentru lucruri mai bune. Pentru oameni care vin nu ca să te salveze, ci ca să meargă alături de tine.

Dacă ai trecut și tu printr-o pierdere, o trădare, sau o boală care ți-a schimbat viața, să știi că nu ești singur. Și că sfârșitul unei etape nu înseamnă sfârșitul drumului. Uneori, e doar începutul unei versiuni mai frumoase a ta.

Dă like și distribuie dacă povestea mea ți-a atins inima. Poate cineva are nevoie de un semn că viața continuă. Și că poate fi minunată.