Mașina care s-a oprit era condusă de o femeie cu părul prins într-un coc grăbit, vizibil panicată de lătratul disperat al câinelui. Când l-a văzut pe Dănuț prăbușit pe trotuar, a înțeles imediat gravitatea situației.

„Doamne, Dumnezeule!”, a strigat ea, coborând în grabă. Noroc s-a pus în fața ei, lătrând și mai tare, dar când femeia a îngenuncheat lângă stăpânul său, a simțit intenția bună și s-a retras, rămânând totuși lipit de trupul lui Dănuț.

Femeia a scos telefonul și a sunat la 112, vocea tremurându-i. „E un bărbat la pământ, pe strada Ion Creangă, cred că are un atac de cord! Trimiteți o ambulanță repede!”

Noroc plângea aproape uman, împingând cu botul mâna inertă a lui Dănuț, ca și cum ar fi încercat să-l ridice. În câteva minute, care au părut ore, ambulanța a sosit. Paramedicii au coborât cu trusele în mâini și au început manevrele. Unul dintre ei, cu privirea concentrată, i-a aplicat masaj cardiac, în timp ce altul îi monta o mască de oxigen.

„Încă are puls, dar e foarte slab!”, a spus paramedicul. „Trebuie dus de urgență la spital!”

Noroc nu s-a dat din fața tărgii. A fost nevoie de o asistentă să-l mângâie și să-i promită cu voce blândă: „Îl ducem să-l salvăm, stai liniștit.” Doar atunci câinele s-a lăsat tras într-o parte, dar a alergat imediat după echipaj, urcând pe scara ambulanței.

— Nu putem lua câinele! a spus șoferul.
— Dacă îl lăsăm, nu ne lasă să plecăm! a replicat asistenta, privind cum Noroc își înfigea labele în treaptă și refuza să coboare.

În cele din urmă, câinele a fost lăsat să stea pe podeaua ambulanței, lângă picioarele lui Dănuț. Tot drumul a rămas nemișcat, cu ochii umezi, scoțând doar scâncete înfundate.

La spital, doctorii l-au luat imediat pe Dănuț în sala de urgențe. Noroc a fost oprit la ușă, dar nu s-a mișcat de acolo ore întregi. Oricine trecea pe lângă el era întâmpinat cu o privire fixă și o coadă care tremura de neliniște.

Femeia care îl găsise pe Dănuț, pe nume Mirela, a rămas și ea la spital. Când l-a văzut pe câine nemișcat la ușă, i s-a strâns inima. A cumpărat o sticlă de apă și o pungă de covrigi calzi și s-a așezat lângă el. Noroc a luat doar o înghițitură, apoi și-a lipit capul de ușa rece, ca și cum ar fi încercat să simtă prin ea.

Orele au trecut. În final, un medic a ieșit și a dat vestea: „A fost un infarct, dar am reușit să-l stabilizăm. Mai are nevoie de câteva zile la terapie intensivă, dar are șanse mari să se recupereze.”

Mirela a răsuflat ușurată, iar Noroc, parcă înțelegând, a început să dea din coadă, dar nu s-a clintit din fața ușii.

În zilele următoare, câinele a devenit o prezență nelipsită la spital. Asistentele îi aduceau apă și resturi de mâncare, iar vizitatorii se opreau să-l mângâie. Toți vorbeau despre loialitatea lui, iar vestea s-a răspândit rapid. Ziarele locale au scris despre „câinele care și-a salvat stăpânul”, iar televiziunile au venit să filmeze.

Însă pentru Noroc, toate acestea nu contau. Singurul lucru important era ca omul lui să se întoarcă.

Când Dănuț a fost în sfârșit externat, slab, cu pași nesiguri, dar zâmbind, câinele a sărit pe el cu atâta bucurie încât aproape l-a dărâmat. Lacrimile îi curgeau pe obraji lui Dănuț în timp ce-l strângea la piept. „Tu m-ai ținut în viață, prietenule… fără tine nu aș mai fi aici.”

De atunci, viața lor s-a schimbat complet. Dănuț și-a dat seama că a primit a doua șansă nu doar datorită medicilor, ci și datorită câinelui pe care nimeni nu-l voia. A început să meargă zilnic cu Noroc în parc, să socializeze mai mult și să se bucure de lucrurile simple.

Într-o dimineață, Mirela, femeia care îi salvase viața chemând ambulanța, a apărut în parc cu o cafea în mână. „Am zis să văd ce mai faceți voi doi eroi”, a glumit ea.

Întâlnirea nu a fost întâmplătoare. Mirela venea din ce în ce mai des, iar între ea și Dănuț s-a legat o prietenie caldă, pe care Noroc o aproba din plin, alergând vesel între ei. Cu timpul, prietenia s-a transformat în ceva mai mult.

Un an mai târziu, în aceeași zi în care Noroc fusese adoptat, Dănuț și Mirela s-au căsătorit. La ceremonie, câinele purta o eșarfă albă legată la gât și a fost cel care a adus verighetele, smulgând râsete și aplauze.

Viața, care cândva părea un șir nesfârșit de singurătate și durere, s-a transformat într-o poveste de iubire, speranță și vindecare. Iar în centrul ei se afla Noroc — câinele care nu avusese nici măcar un nume, dar care devenise cel mai mare dar al destinului.

De atunci, Dănuț a început să spună oricui îl întreba: „Eu nu l-am salvat pe Noroc. El m-a salvat pe mine.”