„Învățătoarea fiicei mele mi-a trimis un e-mail, întrebând dacă totul este în regulă acasă. „Pare distrasă”, a scris ea. Am simțit un nod în stomac — Emma fusese mai tăcută în ultima vreme, lipindu-se de mine în fiecare noapte. În weekend, am spălat rufe și i-am deschis ghiozdanul. În partea de jos era o imagine desenată de mână care m-a făcut să scap coșul din mâini și să alerg să o caut.

Pe foaia mototolită, Emma desenase o casă — a noastră, după cum se vedea clar din ferestrele cu perdelele albastre și din copacul din curte. Într-un colț era ea, zâmbind, iar lângă ea, un bărbat. Nu era tatăl ei. În desen, figura acelui bărbat era umbrită, cu ochii negri și o gură schimonosită într-un zâmbet strâmb. Deasupra capului scrisese cu litere mari: „PRIETENUL CARE VINE NOAPTEA”.

Mi s-a făcut pielea de găină. Am alergat în camera ei. Emma era pe covor, construind un puzzle. Când m-a văzut, a zâmbit, dar în zâmbetul acela era o neliniște greu de explicat.

— Emma, iubita mea, cine este… prietenul care vine noaptea?

Fetița a ridicat privirea. Ochii ei mari, albaștri, s-au umplut de teamă.
— Nu trebuie să spui nimănui, mami. El se supără…

M-am prăbușit pe marginea patului. Am încercat să-mi păstrez calmul.
— Cine se supără, draga mea?

Emma s-a apropiat de mine și a șoptit:
— Domnul din dulap.

Mi s-a tăiat respirația. Am încercat să zâmbesc, dar vocea mi s-a frânt:
— Iubito, nu există niciun domn în dulap. E doar o poveste, o imaginație, da?

— Nu, mami. El iese când tu dormi. Îmi vorbește. Spune că o să te ia dacă spun cuiva.

Mi s-a făcut frig. Camera părea mai întunecată, aerul mai greu. Am deschis dulapul brusc — hainele ei colorate atârnau liniștite, nimic suspect. Dar undeva, într-un colț, am simțit un miros ciudat, ca de mucegai amestecat cu parfum vechi.

În seara aceea, am adormit lângă ea. La miezul nopții, am tresărit. Am auzit un zgomot ușor, ca un lemn care scârțâie. Ochii mi s-au deschis brusc. Lumina lunii se filtra prin perdea. Am privit spre dulap. Ușa se mișca încet, ca și cum cineva o împingea din interior.

Am înghețat. M-am ridicat încet și m-am dus spre el, dar când am aprins lumina, totul era normal. Dulapul închis. Emma dormea liniștită. Mi-am spus că sunt doar obosită, că imaginația mea o ia razna.

A doua zi dimineață, am găsit o dâră de praf pe podea, de la dulap până la fereastră. Era ca o urmă de pantof mic, dar nu al Emmei.

Am încercat să-mi calmez gândurile, dar ziua a trecut greu. Mă simțeam urmărită. Începusem să aud pași în sufragerie noaptea, ușile trosneau fără motiv, iar pisica vecinei mieuna ore întregi spre fereastra noastră.

După câteva nopți fără somn, am decis să chem pe cineva. L-am rugat pe fratele meu, Sorin, să vină să doarmă la noi. Este un om pragmatic, nu crede în superstiții.

— Livia, serios acum… un „domn din dulap”? Poate e doar o fantezie de copil. A avut un vis urât, nimic mai mult.

Dar când a rămas peste noapte, ceva s-a schimbat. În jur de ora două, m-a trezit o bubuitură venită din camera Emmei. Am fugit acolo împreună. Dulapul era deschis. Emma stătea în picioare, în fața lui, cu ochii mari și goi, ca și cum n-ar fi fost ea.

— Emma! — am strigat și am alergat spre ea.

Ea s-a întors încet spre mine și a spus cu o voce pe care nu i-o mai auzisem niciodată:
— Ți-am zis să nu spui…

Apoi s-a prăbușit.

Am dus-o la spital, dar medicii n-au găsit nimic în neregulă. Au zis că e doar stres, oboseală, poate o tulburare de somn. Mi-au recomandat un psiholog pentru copii.

În următoarele zile, Emma părea mai bine. A desenat din nou — dar de data asta, în loc de un bărbat, era o umbră. Sub desen scria: „Se ascunde în spatele oglinzii”.

Atunci am început să-mi pierd liniștea cu adevărat. În dormitorul ei, aveam o oglindă veche, moștenire de familie. Când m-am uitat în ea, pentru o clipă, mi s-a părut că văd o siluetă în spatele meu. M-am întors, dar nu era nimeni.

Am decis să o mut pe Emma în dormitorul meu pentru o vreme. Oglinda am acoperit-o cu o pătură. În noaptea următoare, s-a auzit din nou scârțâitul. De data asta, venea din sufragerie.

Am aprins lumina și am coborât. În mijlocul camerei era oglinda — aceeași pe care o acoperisem. Cum ajunsese acolo, n-am nicio explicație.

Am simțit o panică imensă. Am vrut să o scot afară, dar rama de lemn era ciudat de grea. În clipa în care am atins-o, mi s-a făcut pielea de găină. Am avut o viziune — pentru o clipă, am văzut chipul unui bărbat, palid, cu ochii negri, privind fix spre mine din sticla oglinzii.

Am aruncat-o afară, în curte, și am încuiat ușa. Dimineața, nu mai era acolo.

Începusem să cred că înnebunesc. L-am chemat pe preotul satului. A venit, a stropit casa cu agheasmă și a spus o rugăciune. Dar când a intrat în camera Emmei, s-a oprit brusc.

— Cine a stat în camera asta înainte? — m-a întrebat.

— Noi, părinte. De ani de zile.

A privit în jur, apoi s-a apropiat de dulap.
— Aici… e ceva. Simt o greutate.

A făcut semnul crucii și a șoptit o rugăciune. În acel moment, o zgomot asurzitor s-a auzit din interior. Ca și cum cineva lovea pereții dulapului dinăuntru. Emma a început să țipe din hol.

Preotul a deschis ușa dulapului, dar nu era nimic acolo. Totuși, pe spatele ușii apăruse un mesaj scrijelit: „NU MAI ÎNCERCA”.

Preotul a plecat speriat. Mi-a spus doar:
— Să vă mutați cât mai repede. Aici e ceva care nu vrea să plece.

Dar nu aveam unde. Era casa moștenită de la părinți, singurul nostru loc.

În acea noapte, Emma a dispărut. Ușa de la intrare era deschisă, iar pe podea, un desen nou: o casă în flăcări.

Am alergat afară, strigându-i numele, cu inima cât un purice. În spatele curții, lângă fântână, am găsit-o. Stătea acolo, cu părul ud, privind în jos.

— Emma! — am strigat printre lacrimi. — Ce cauți aici?

— El a vrut să mă arate ceva… — a spus ea. — Mi-a zis că aici a murit.

Am înghețat. Fântâna aceea fusese astupată de bunicul meu cu zeci de ani în urmă. L-am sunat pe Sorin. A venit în grabă, cu o lanternă și un prieten. Au scos câteva pietre și au luminat înăuntru. Sub stratul de moloz, se vedeau oase.

Poliția a venit, au săpat toată noaptea. Au găsit un schelet de bărbat, legat la mâini. Nimeni nu știa cine era, dar hainele erau vechi, de prin anii ’80.

După acea noapte, Emma n-a mai vorbit despre „domnul din dulap”. Casa a devenit tăcută, aerul s-a limpezit. Am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira.

Câteva luni mai târziu, am decis să ne mutăm. Am vândut casa unei familii tinere. N-am spus nimic despre ce s-a întâmplat. Poate că era mai bine așa.

Într-o seară, la câteva săptămâni după mutare, am primit un e-mail de la noua proprietară:

„Bună seara, doamnă Livia. Îmi pare rău că vă deranjez, dar voiam să vă întreb dacă dulapul din camera mică a fost al dumneavoastră. Fetița mea a desenat ceva ciudat azi… o umbră neagră și cuvintele ‘PRIETENUL CARE VINE NOAPTEA’. Ați mai avut și dumneavoastră astfel de probleme?”

Am rămas cu ecranul aprins, tremurând. Emma dormea lângă mine. M-am uitat la ea — liniștită, senină. Și totuși, când am stins lumina, am jurat că am auzit un scârțâit ușor, venind de undeva din dulapul nostru nou.