Banii din lada cu jucarii

Mă întorceam din Craiova după o vizită scurtă la mama. Pe bancheta din spate, Andrei dormea dus, dar când am oprit la benzinărie, telefonul lui a început să vibreze insistent. Am citit mesajul din reflex, apoi am simțit cum mi se strânge pieptul: „A pus banii în lada cu jucării, sper că n-a aflat maică-ta…”

Am rămas nemișcată câteva secunde, cu telefonul în mână, încordată, cu mintea în haos. Mesajul era de la un număr salvat simplu: „M.”. M-am uitat spre Andrei.

Dormea liniștit, ca un copil nevinovat, cu obrajii ușor roșii de la căldura din mașină. Mi-a venit să-l zgâlțâi, să-l întreb, să-l trag de mânecă și să-i cer să-mi spună adevărul. Dar n-am făcut nimic. Am pus telefonul la loc și am pornit din nou la drum, cu mâinile tremurânde pe volan.

Mintea mea căuta explicații. Poate că era o glumă. Poate că nu era ceea ce părea. Dar ce fel de glumă e aceea cu bani ascunși într-o ladă cu jucării? Și cine era „M.”? Un prieten? O femeie? Un complice? Și mai ales… ce bani?

Ajunsesem deja în apropierea Slatinei, iar Andrei s-a trezit buimac, frecându-și ochii.

— Am dormit mult?

— Destul. Suntem aproape acasă, i-am spus scurt, fără să-l privesc.

A tăcut, simțind probabil ceva în tonul meu. Am evitat să vorbim până am parcat în fața blocului. Când a coborât din mașină, am rămas câteva clipe în urmă, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii. Știam că nu pot trăi cu întrebarea asta atârnând de gâtul meu ca o lespede. Trebuia să aflu.

După ce am urcat, l-am rugat să meargă până la magazinul din colț, să ia lapte. Închizând ușa după el, am alergat în camera copilului. Lada cu jucării era într-un colț, lângă birou. Am tras capacul și am început să scot una câte una mașinuțele, plușurile, cuburile colorate. La fundul lăzii, într-o pungă de plastic neagră, legată cu grijă, erau mai multe teancuri de bani. Sute de bancnote de 100 de lei, unele chiar de 200.

Inima îmi bătea în gât. I-am numărat tremurând: aproape 30.000 de lei. De unde?! De la cine?! Și de ce ascunși în camera copilului?!

Când a revenit, l-am întâmpinat cu privirea rece. Am lăsat punga pe masă, fără un cuvânt.

— Ce-i asta? am întrebat, cu voce joasă, dar fermă.

A încremenit. A dat să spună ceva, dar s-a răzgândit. A lăsat sacoșa jos, apoi a oftat adânc.

— Nu trebuia să-i găsești, a zis într-un final.

— Deci sunt ai tăi? De unde provin?

A tăcut. Apoi, ca un om care se predă în fața inevitabilului, s-a așezat pe scaun.

— E mai complicat decât pare.

— Spune-mi, i-am zis. Spune-mi tot. Acum. Sau te duci direct la Poliție.

S-a uitat la mine lung, ca și cum încerca să-și adune gândurile, apoi a început:

— Acum două luni, un fost coleg de liceu, Marcel, m-a sunat. Lucra la o firmă de pază, dar avea niște legături dubioase. Mi-a spus că are un pont: un bărbat de la o casă de amanet din Craiova păstrează bani nedeclarați. Mi-a propus să-i luăm. A zis că e sigur, că tipul e implicat în tot felul de combinații și n-ar putea spune nimănui nimic. Nici nu m-aș fi băgat dacă nu era disperarea.

— Ce disperare, Andrei?! Noi n-avem datorii, avem joburi bune, suntem OK!

— Tu ești OK. Eu… eu am pierdut banii tăi. Cei pe care îi pusesem deoparte pentru avansul la apartament. I-am jucat la pariuri. M-am dus să dublez, să refac totul… dar i-am pierdut.

Am simțit că mă sufoc. Mă sprijineam cu o mână de masă ca să nu cad.

— Și ai acceptat să furi? Ai băgat copilul nostru într-un pericol?!

— Am ascuns banii acolo pentru că știam că nimeni nu se va uita în lada lui. Am vrut să-i pun deoparte, să-i returnez cumva, sau măcar să-i folosim doar dacă ne aflam în pericol. N-am mai luat legătura cu Marcel. După ce am făcut-o, mi-am dat seama ce greșeală am comis. Mi-e frică, crede-mă.

M-am uitat la el ca la un străin. Nu mai era bărbatul calm și cumpătat de care mă îndrăgostisem. Era cineva pe care nu-l recunoșteam.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am dus în camera copilului și m-am uitat la el cum dormea liniștit, fără să știe în ce lume periculoasă fusese tras fără voia lui. Dimineață, am luat o decizie. Nu puteam să fiu complicea tăcerii lui. Nici pentru el, nici pentru Andrei cel mic.

M-am dus la Poliție. Am predat banii și am spus tot ce aflasem. Andrei a fost chemat la audieri. Au urmat zile grele, cu întrebări, declarații, anchete. Marcel a fost găsit și arestat. Se pare că era implicat într-un grup organizat care jefuise mai multe puncte de schimb valutar și case de amanet din sudul țării.

Andrei… a primit control judiciar. N-a fost considerat un pericol public, dar și-a pierdut serviciul. Între noi s-a ridicat un zid de neîncredere care nu mai putea fi dărâmat. Nu l-am urât. Îl iubeam încă, dar eram distrusă. De trădare, de teamă, de gândul că poate, într-o zi, copilul meu ar fi fost implicat fără să știe într-o poveste murdară.

Au trecut luni. Am decis să ne separăm. Nu a fost o despărțire violentă, ci una tăcută, cu lacrimi și priviri lungi. Pentru binele copilului, am păstrat o relație civilizată. Dar în sufletul meu știam că acel mesaj, acel simplu „A pus banii în lada cu jucării, sper că n-a aflat maică-ta…” a fost începutul sfârșitului.

Și totuși, acel sfârșit a adus și un nou început. Am învățat să fiu mai atentă, mai curajoasă, să spun „nu” când simt pericolul, să nu mai trec peste semnale roșii doar pentru că iubirea îmi cere să iert.

Acum, Andrei cel mic merge la grădiniță, iar eu lucrez la un cabinet de consiliere psihologică. Ajut alte femei să-și regăsească încrederea, să nu se piardă în tăceri și compromisuri care dor. Povestea mea o spun doar când simt că poate schimba o viață. Poate chiar pe a ta, cititorule.

Pentru că uneori, un singur mesaj citit din reflex poate schimba tot ce credeai că e sigur. Dar dacă alegi să înfrunți adevărul, oricât de crud ar fi, poți găsi puterea de a construi ceva mai curat, mai drept și mai adevărat.