Am dus-o pe mama la o clinică privată din Cluj, pentru niște analize de rutină. Doctorița a ieșit după consult și m-a întrebat dacă sunt sigură că e mama mea. M-a luat de mână, m-a dus într-un birou și mi-a arătat două foi medicale.
Una era de la consultația mamei mele de azi. Cealaltă, o copie veche, datată cu 1979. Pe ambele, era atașată o imagine: o radiografie a cutiei toracice. Identice. Identice până la ultimul detaliu, până la o deformare minoră pe o coastă, care, spunea doctorița, e aproape imposibil să apară identic la două persoane diferite.
— Doamnă, nu vreau să vă sperii, dar aceste date sunt din arhiva noastră. Pacienta din 1979 se numea Maria Rus, iar în dosarul ei scrie că a murit în 1980. Dar, după toate indiciile, femeia pe care ați adus-o azi este aceeași.
Am simțit cum mi se taie picioarele. Mama mea, Maria Rus, născută în 1954, trăise tot timpul vieții noastre într-un mod aparent banal: pensionară, fostă croitoreasă, o femeie liniștită, religioasă, fără ieșiri, fără mistere. Dar acum, în fața acestor documente, începeam să înțeleg că ceva era putred. Că întreaga mea viață putea fi construită pe o minciună.
Am ieșit din birou clătinându-mă, iar mama era în sala de așteptare, uitându-se pe fereastră, calmă, cu ziarul în poală. M-am așezat lângă ea.
— Mamă… cum te cheamă?
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Ce întrebare e asta, draga mea? Maria Rus. Ești bine?
Dar acum nu mai eram sigură de nimic. Nu i-am spus ce aflasem, dar am început să sap. În noaptea aceea, nu am închis un ochi. Am căutat prin toate sertarele din apartamentul ei.
După câteva ore de căutări, am găsit într-o cutie de pantofi, bine ascunsă în fundul unui dulap, un plic vechi, galben, cu timbru din perioada comunistă. Înăuntru erau mai multe scrisori, toate în aceeași scris caligrafic, datate între 1978 și 1980. Eram adresate unei anume „Sofia Pop”.
„Sofia, trebuie să plec. Nu mă mai pot întoarce. Am lăsat totul în urmă. Dacă ai nevoie de mine, găsește-l pe părintele Ilie, el știe unde sunt.”
Cine era Sofia? Și ce însemna „nu mă mai pot întoarce”? Mama nu menționase niciodată o prietenă cu acest nume.
A doua zi m-am dus din nou la clinică, am rugat-o pe doctoriță să-mi dea o copie după dosarul Mariei Rus din 1979. Inițial, a ezitat. Dar ceva din privirea mea, disperarea, poate, a făcut-o să accepte. În dosar am găsit o adresă: satul Bologa, județul Cluj.
Nu mai stătusem în Bologa de când eram copil. Țin minte doar că mergeam cu tata și mama acolo în vacanțe, la o rudă pe care o numeam „mătușa Ileana”, dar care nu era cu adevărat mătușa noastră.
Am decis să merg acolo, fără să-i spun mamei. Am închiriat o mașină și am plecat într-o dimineață devreme. Satul era mic, cocoțat între dealuri, cu case vechi, multe părăsite. Lumea se uita la mine ca la o străină. Am întrebat de părintele Ilie. O bătrână mi-a spus că a murit de ani buni, dar că fiul său, Daniel, locuiește în casa parohială. Am mers acolo și i-am spus totul.
Daniel era un bărbat de vreo 60 de ani, cu o privire blândă, dar pătrunzătoare. M-a ascultat fără să mă întrerupă. Când am terminat, a oftat adânc și a scos dintr-un dulap vechi o carte groasă, o Biblie. Din ea a scos o fotografie veche, sepia, cu două femei tinere care se țineau de mână. Una era mama. Cealaltă, necunoscută.
— Maria și Sofia. Erau inseparabile. Crescute împreună la orfelinatul din Huedin. În 1979, au fost implicate într-o poveste groaznică. Au fost martore la o crimă comisă de un securist influent. Au fost amenințate. Una dintre ele… a murit. Oficial. Cealaltă… a devenit „moartă” pe hârtie. Și-a luat identitatea celeilalte. N-am știut niciodată care dintre ele a fost cu adevărat Maria.
Mi se învârtea capul. Asta însemna că femeia care mă crescuse putea fi de fapt Sofia. Sau Maria. Sau… amândouă și niciuna.
— Nu am voie să-ți spun mai mult, mi-a spus Daniel. Dar dacă vrei adevărul… caut-o pe Mătușa Ileana. Ea știe. Dar ai grijă… uneori, adevărul doare mai tare decât minciuna.
Am dat din cap, mulțumindu-i, și m-am îndreptat către marginea satului, unde se afla casa veche cu obloane verzi. Am bătut de trei ori. Ușa s-a deschis și o bătrână cu părul alb ca neaua și ochi verzi m-a privit fără surprindere.
— Ai venit, Ana. Știam că o să vii într-o zi.
— Mătușă… am nevoie să știu adevărul.
Am intrat. În casă mirosea a levănțică și a timp trecut. Ne-am așezat la masa rotundă din lemn, iar ea a început să vorbească.
— Adevărul e mai greu decât o piatră de moară, dar dacă l-ai căutat, ți-l dau. Femeia care te-a crescut este Sofia Pop. Maria Rus, cea adevărată, a murit în 1980. În brațele Sofiei. A fost otrăvită pentru că nu a vrut să tacă. Sofia a încercat să o salveze, dar era prea târziu. Cu ajutorul părintelui Ilie, Sofia și-a însușit identitatea Mariei. A fost singura cale să fugă, să trăiască. Era deja însărcinată. Cu tine.
Inima mi s-a oprit pentru o secundă. Apoi bătea de parcă voia să-mi spargă pieptul.
— Deci… mama mea biologică e Maria?
— Da. Iar Sofia te-a crescut. Cu toată dragostea ei. S-a rugat toată viața pentru iertare. Și-a asumat totul.
— Dar de ce n-a spus niciodată adevărul?
— Pentru că adevărul ăsta ar fi putut să o ducă la închisoare. Pentru că ar fi riscat să te piardă. Și pentru că… poate, în inima ei, Sofia a fost mai mamă decât oricine altcineva.
Am ieșit din casă cu sufletul zdrobit și cu ochii în lacrimi. Drumul spre Cluj a fost un lung monolog interior. Ce să-i spun? Ce să fac? Adevărul mă apăsa, dar nu voiam să o pierd.
Am ajuns acasă, iar ea era în bucătărie, făcând plăcinte cu mere. Mirosea a copilărie. A iertare.
— Mamă, trebuie să vorbim.
A lăsat lingura jos și s-a așezat. A tăcut cât i-am spus tot ce aflasem. N-a negat nimic. A plâns în tăcere.
— Iartă-mă, Ana… A fost singurul mod în care am putut să te salvez. Și să trăiesc cu mine însămi.
— Te iubesc, mamă. Poate n-ai sângele meu, dar ai fost tot ce înseamnă dragoste și jertfă. Și asta contează mai mult decât orice.
Ne-am îmbrățișat strâns, într-o liniște plină de înțeles. Adevărul ne despuiase sufletul, dar ne unise mai puternic decât minciuna. Și de atunci, în fiecare an, mergem împreună la Bologa. Aprindem o lumânare la mormântul Mariei Rus. Iar eu, Ana Rus, fiica unei povești de curaj și sacrificiu, știu cine sunt. Și cui datorez tot.



