Mătușa mea Lenuța m-a rugat s-o duc cu mașina la o clinică din Iași, de urgență. În drum, a început să plângă și mi-a spus că nu merge pentru ea, ci pentru copilul meu. Am tras pe dreapta, tremurând, și am întrebat ce a vrut să spună—iar ea a scos din geantă un dosar prăfuit, plin cu hârtii îngălbenite, acte medicale și… o poză.

O fotografie veche, cu marginile roase, în care apăream eu, dar eram bebeluș… în brațele unei femei pe care n-o recunoșteam. Inima mi s-a strâns ca într-o menghină. Am luat poza cu mâinile tremurânde și m-am uitat la mătușa Lenuța, cu o privire pierdută.

— Cine e femeia asta? am întrebat, cu un nod în gât.

Mătușa a oftat adânc și, pentru o clipă, a părut că se luptă cu gândurile.

— E mama ta biologică, Ana. Nu… nu sora mamei tale, cum ți s-a spus.

Mi s-a tăiat respirația. Întreg universul meu s-a prăbușit într-o clipă. Cuvintele pluteau în aer, parcă imposibil de înțeles.

— Dar… mama mea e Maria! Cea care m-a crescut, care m-a legănat nopțile, care a plâns când am intrat la facultate…

— Maria te-a iubit ca pe fiica ei, nu contest. Dar adevărul… adevărul e altul, și a venit vremea să-l afli.

Tăcerea s-a lăsat grea peste mașină. Motorul era oprit, dar eu simțeam cum totul vibrează în mine. Nu știam dacă să țip, să plâng sau să fug. Dar eram parcat pe marginea drumului, în afara orașului, și n-aveam unde.

— Totul a început în urmă cu 32 de ani, a continuat Lenuța, cu o voce abia auzită. Ana, tu nu te-ai născut într-o familie fericită. Mama ta, Claudia, era doar o adolescentă când a rămas însărcinată. Avea 17 ani, era în clasa a unsprezecea, și părinții ei, oameni mândri, au vrut să acopere rușinea. Tatăl ei, un om sever și dur, a amenințat că o va da afară din casă.

Claudia a fost ascunsă o vreme la o măicuță dintr-un sat din Neamț, unde a născut în taină. Tu. Un copil perfect, dar născut în păcat, după cum spuneau ei. Părinții Claudiei au decis că nu poți rămâne cu ea. Așa că au căutat o soluție. Maria, sora mai mare a Claudiei, care nu putea avea copii, s-a oferit să te ia și să te crească.

— Deci Maria știa? am întrebat, cu glasul stins.

— Da. A fost o decizie grea, dar a acceptat. Ți-a dat dragoste, ți-a oferit o viață stabilă, dar ți-a ascuns adevărul.

— Și de ce îmi spui toate astea acum? De ce acum?!

Lenuța a întors privirea spre drum, ca și cum ar fi încercat să-și ia curaj din orizont.

— Pentru că mama ta biologică, Claudia, e bolnavă. Grav. Are nevoie de un transplant de rinichi și nu are rude compatibile. Maria nu poate dona, iar eu nu sunt compatibilă. Singura speranță ești tu.

Acele cuvinte m-au străpuns ca o lamă. O parte din mine voia să respingă totul — să neg, să uit, să fug. Dar alta… alta era copleșită de un sentiment pe care nu-l înțelegeam: poate curiozitate, poate durere, poate milă.

— Și de ce mergem la clinică?

— Pentru teste. Să vedem dacă ești compatibilă.

Am tras aer în piept, am pornit din nou motorul și am condus în tăcere spre Iași. Nu mai puteam gândi limpede. Tot ce credeam că știu despre mine era acum o minciună frumos ambalată.

La clinică, totul s-a petrecut repede. Sânge, formulare, semnături. Eram într-un fel de transă. Mă simțeam ca o actriță într-un film prost, fără scenariu.

După două zile, am primit telefonul. Eram compatibilă.

— Și… ce vei face? m-a întrebat soțul meu, când i-am povestit totul.

— Nu știu. Sincer, nu știu…

Dar în noaptea aceea, am visat-o. O femeie tânără, cu ochii ca ai mei, care plângea și mă striga. M-am trezit plângând și am știut. Trebuia s-o întâlnesc.

Mătușa Lenuța m-a dus la un azil privat, undeva la marginea orașului. Claudia stătea pe un pat alb, firavă, cu obrajii suciți de boală. Dar când m-a văzut, ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— Ana… a șoptit.

Nu am spus nimic. M-am apropiat și i-am luat mâna. Era rece și slabă.

— Îmi pare rău, a spus printre lacrimi. Nu a trecut o zi fără să mă gândesc la tine. Dar n-am avut puterea…

— Ai făcut ce ai putut, am spus eu, surprinsă de calmul din vocea mea.

Ne-am privit îndelung, și în acea privire am citit mai mult decât în toate cuvintele pe care le-am fi putut spune.

Am acceptat să fac donația. Nu pentru că mă simțeam obligată, ci pentru că știam că unele răni trebuie vindecate cu sacrificii.

Operația a fost un succes. Claudia a început să-și revină, încet, cu pași mici. Eu am trecut printr-o recuperare dificilă, dar cu inima împăcată.

Au urmat luni de întrebări, discuții, regăsiri. Am cunoscut-o pe mama mea biologică așa cum era ea: o femeie distrusă de vină, dar plină de dor. Nu a încercat să o înlocuiască pe Maria, iar eu n-am simțit nevoia să aleg.

Astăzi, am două mame. Una care m-a crescut și m-a format, și alta care m-a purtat în pântec și care a suferit în tăcere toți acești ani.

Poate că viața nu ne oferă întotdeauna ce ne dorim, dar ne oferă ocazia să iertăm, să vindecăm și să începem din nou.

Și știi ce e cel mai ciudat? Că uneori, tocmai o durere imensă e cea care ne aduce în sfârșit acasă.