După ce tata a murit, unchiul Viorel a preluat casa noastră din Sinaia, spunând că e “cel mai în vârstă bărbat din familie”. Am acceptat, cu noduri în gât, până când am descoperit în pod jurnalul tatei și niște acte vechi. Ieri l-am sunat pe unchiul și i-am spus doar un număr de dosar. A tăcut, apoi a zis:

„Ne vedem mâine dimineață”, și mi-a închis. Atât. Fără explicații, fără scuze. Dar vocea lui – acea voce groasă, sigură pe sine, care mereu suna ca o sentință – acum tremura. Era prima dată când îl simțeam vulnerabil. Și în clipa aceea, am știut: jurnalul și dosarul acela găsit printre hârtiile îngălbenite din podul casei aveau să schimbe tot.

N-am închis un ochi toată noaptea. Am recitit rândurile scrise cu grijă de tata, de parcă ar fi știut că într-o zi aveam să le găsesc. Începuse în 1984.

„Dacă cineva citește asta în viitor, vreau să știe adevărul despre Viorel. Nu vreau să mor cu minciuna pe buze.” De acolo, paginile dezvăluiau, încet-încet, o poveste pe care n-aș fi putut s-o inventez nici într-un coșmar.

Aparent, unchiul Viorel falsificase un testament. Cu ani în urmă, imediat după ce bunicul murise. Tata fusese plecat cu muncă în străinătate, iar Viorel – rapid ca un șobolan care simte o oportunitate – a mers la notar, cu niște hârtii fabricate.

Așa a pus mâna pe jumătate din casa părintească și pe terenurile de lângă Bușteni. Tata s-a întors și a închis ochii, de dragul „păcii în familie”. Dar în jurnal era clar că regreta amarnic acea decizie.

Dimineața următoare am urcat în trenul de 7:45 spre Sinaia. N-am putut bea nici măcar o gură de cafea. În buzunar aveam dosarul pe care îl găsisem – cu toate actele: extrase de carte funciară, o expertiză grafologică comandată de tata și o plângere penală neînregistrată, scrisă, dar niciodată trimisă. În alt buzunar, jurnalul. Unchiul Viorel mă aștepta în fața casei, încruntat, cu mâinile în buzunare și cu același palton negru de lână pe care-l purta la înmormântări.

— Hai înăuntru, a mormăit, evitând să mă privească în ochi.

Casa arăta exact cum o lăsasem în copilărie: cu miros de mucegai amestecat cu lemn ars, icoanele atârnate strâmb și carpetele de pe pereți decolorate. M-am așezat la masa din bucătărie, iar el a pus o cană de ceai în fața mea, fără să zică nimic.

— Știi că tot ce ai făcut o să iasă la iveală, nu?

A ridicat capul brusc. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui nu furie, ci o oboseală veche, ca și cum ar fi purtat ani întregi o povară greșită.

— Și dacă da? Ce câștigi? Să răscolești trecutul?

— Adevărul. Și casa noastră. A mamei mele. A mea. Nu a ta.

A oftat lung, apoi s-a ridicat și a scos dintr-un sertar o cutie de lemn veche. A deschis-o încet și a pus pe masă o scrisoare cu plicul netăiat.

— E de la taică-tu. Ultima lui scrisoare. Am primit-o cu o zi înainte să moară. N-am avut curaj s-o citesc. Am crezut că mă blesteamă. Acum… poate e timpul.

Am rupt sigiliul cu mâinile tremurânde. Scrisul tatei era apăsat, dar calm. „Viorel, dacă ai primit asta, înseamnă că n-ai avut curajul să vii la spital. Nu te condamn. Însă vreau să știi că te-am iertat. Știu ce ai făcut. Și știu de ce. Dar mai știu ceva: că fiul meu nu va renunța. Și bine va face.”

Unchiul Viorel plângea în tăcere. Nu scâncea, nu ofta. Doar lacrimi mari, care se rostogoleau peste obrajii lui arși de ani și tăceri. Apoi a spus ceva ce nu m-aș fi așteptat nici în o mie de ani:

— Ia-ți casa. E a voastră. Eu am trăit cu frică zeci de ani. Și casa asta, oricât am încercat s-o iubesc, n-a fost niciodată a mea. A fost o minciună cu acoperiș.

A semnat o declarație pe loc. Cu mâna lui. Am înregistrat totul la notar două zile mai târziu, iar actele s-au pus în ordine. Oficial, casa revenea în proprietatea noastră. Mama a plâns când a aflat, dar nu de bucurie – ci pentru că, în sfârșit, putea să-și plângă soțul în liniște, știind că n-a fost slab, ci doar prea bun.

Dar nu s-a terminat aici.

Câteva săptămâni mai târziu, am găsit un plic ascuns în peretele camerei mele din copilărie. L-am descoperit întâmplător, când zugrăveam. Era învelit în plastic, prins în cărămidă. Înăuntru, o poză cu tata și… o femeie necunoscută. Pe spate, un scris pe care nu-l mai văzusem până atunci: „Pentru ziua în care va ști totul. Ea merită să afle.”

Am căutat femeia aceea. M-a obsedat. Am scanat poza, am întrebat rude, vecini, chiar și pe fostul preot al bisericii din cartier. După două luni, am aflat: o chema Violeta, trăia în Târgoviște și fusese… logodnica tatălui meu, înainte ca el s-o cunoască pe mama.

Am mers la ea. Era o femeie trecută de 60, cu ochii aprinși și vocea clară. Când m-a văzut, a început să tremure.

— Ești fiul lui Daniel…

— Da. De ce ați fost despărțiți?

A lăsat privirea în jos.

— Viorel. M-a mințit că Daniel m-a părăsit pentru altcineva. Mi-a arătat o scrisoare – probabil falsificată. Iar eu, proastă, l-am crezut.

A izbucnit în plâns. Am stat cu ea ore întregi. Avea scrisori, amintiri, tot ce tata îi lăsase. Niciodată nu știuse adevărul.

Mi-am dat seama atunci că unchiul Viorel nu furase doar o casă. Furisese vieți. Drumuri întregi de destin.

Când m-am întors la Sinaia, el era deja plecat. Lăsase o scrisoare în care scria doar: „Nu merit iertare. Dar îți mulțumesc că mi-ai arătat cât de mult rău am făcut.”

Au trecut doi ani de atunci. Casa e acum renovată. Am făcut-o pensiune, dar camera tatei a rămas neatinsă. Jurnalul lui stă în bibliotecă, lângă o poză cu el și mama. Iar pe peretele din hol, am pus o fotografie mare, alb-negru, cu tata și Violeta, ținându-se de mână.

Unii turiști mă întreabă cine sunt oamenii din poză. Le spun simplu:

— Povestea unei iubiri oprite. Și a unui adevăr care n-a putut fi îngropat.

Și, în fiecare seară, când sting luminile și închid ușa, îmi amintesc ce mi-a spus Violeta înainte să plec:

— Adevărul vine mereu. Uneori târziu. Dar vine. Iar când vine… vindecă.

Așa a fost. Am pierdut ani, dar am câștigat liniștea. Și o moștenire pe care niciun act nu o poate cuprinde: curajul de a căuta adevărul, chiar și când doare.