Nunta distrusa de soacra

Nunta pe care eu și Andrei o planificasem trebuia să aibă loc pe malul unui lac.

Mama mea, Doina, m-a ajutat luni întregi cu toate pregătirile. Este cea mai blândă persoană pe care o poți întâlni vreodată, iar toată lumea o îndrăgea.

Se pare că asta a fost suficient ca să o înfurie pe soacra mea, Carmen.

Carmen este genul acela de femeie care se hrănește cu atenția celorlalți — și dacă altcineva o primește, ea se simte sufocată.

Chiar din dimineața nunții, Carmen a început cu remarci răutăcioase. Ba mai mult, a venit la nuntă ÎMBRĂCATĂ ÎN ALB.

Am ales să o ignor.

Mai târziu, fotograful i-a așezat pe toți pentru pozele de la lac. Mama stătea lângă mine, aranjându-mi voalul. Era un moment atât de duios.

Dintr-odată, Carmen a râs fals și a spus:

— Ai grijă, Doina, îți intră tocul în noroi!

Mama s-a uitat în jos — iar atunci Carmen A ÎMPINS-O.

Mama și-a pierdut echilibrul și a căzut direct în noroi.

Rochia ei bleu deschis s-a pătat toată de maro. Lumea a rămas cu gura căscată.

Carmen a rămas pe loc, cu un zâmbet satisfăcut, spunând:

— Doamne, Doina, ar trebui să fii mai atentă! Nu e vina mea că ești ATÂT DE NEÎNDEMÂNATICĂ!

Andrei a fugit imediat să o ajute pe mama să se ridice. Ea a încercat să zâmbească și să pară că nu s-a întâmplat nimic, dar vocea îi tremura.

Eu… am rămas nemișcată, șocată. Tot ce puteam să gândesc era că Carmen făcuse asta INTENȚIONAT.

Tatăl lui Andrei, Tudor, s-a apropiat încet. De obicei, este un om care NU ridică niciodată tonul. Dar în momentul acela, expresia feței lui s-a schimbat complet.

S-a uitat la mama mea, plină de noroi, apoi la Carmen și a spus, cu o voce joasă și fermă:

Vă rog, toată lumea, uitați-vă bine la Carmen…

Toată lumea amuțise. Până și vântul părea că se oprise, ca și cum natura însăși voia să asculte. Carmen și-a tras ușor rochia albă, afectată teatral, încercând să pară nedumerită.

— Ce-i cu voi? Ce e cu toate privirile astea? a întrebat ea, pe un ton defensiv, dar nesincer.

Tudor a făcut un pas în față. Își fixase privirea asupra ei cu o intensitate pe care nimeni din familie nu o mai văzuse vreodată.

— Carmen, ești soția mea de peste treizeci de ani. Știu exact când minți și când joci teatru. Și azi… azi ai mers prea departe. Nu mai e vorba doar despre rivalitatea ta stupidă cu mama miresei. Este vorba despre respect. Despre caracter. Despre rușine. Sau lipsa ei, în cazul tău.

Carmen a făcut un pas înapoi, clătinându-se puțin, dar și-a recăpătat repede masca de superioritate.

— Vai, Tudor, exagerezi… a fost un accident! A alunecat singură. Cum puteți crede că aș face așa ceva intenționat?

Andrei s-a ridicat de lângă mama mea, care se curăța cu șervețelele din poșetă, ajutată de două prietene de-ale ei. I-a aruncat lui Carmen o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Era furie pură, dar controlată. O privire care spunea mai multe decât o mie de cuvinte.

— Mamă, o să-ți spun ceva ce trebuia să-ți spun demult, a început el cu voce joasă, dar clară. Toată viața ai încercat să controlezi totul. Pe tata, pe mine, pe oamenii din jurul tău. Dar acum ai ajuns să sabotezi cea mai importantă zi din viața mea. Nu pot trece peste asta. Și să știi că dacă nu îți ceri scuze, chiar aici și acum, vei pleca de la această nuntă.

Carmen a înghețat. Era clar că nu se așteptase niciodată ca Andrei, băiatul ei „cuminte”, să-i vorbească astfel. A deschis gura să spună ceva, dar am intervenit eu, simțind că nu mai puteam păstra tăcerea:

— Nu doar că i-ai stricat rochia mamei mele, dar i-ai umilit demnitatea în fața tuturor. Și ai făcut-o cu intenție. Ai râs. Te-ai bucurat. E inacceptabil. Dacă ai măcar o urmă de respect față de fiul tău, cere-ți iertare. Sau pleacă.

Se făcuse liniște din nou. Doar apa lacului se auzea clipocind ușor în depărtare.

— Doina… îmi pare rău, a spus Carmen, abia șoptit, cu vocea seacă. Nu știu ce a fost cu mine…

Mama mea s-a ridicat cu eleganță, chiar dacă noroiul îi păta rochia, pantofii și sufletul. Zâmbea, dar era un zâmbet amar. A ridicat mâna spre Carmen, nu ca s-o lovească, ci ca s-o oprească din apropiere.

— Carmen, n-ai idee cât de mult m-am străduit să te plac. Să te înțeleg. Am trecut peste multe. Glumele tale, privirile tale tăioase, răutățile subtile. Dar azi ai arătat cine ești cu adevărat. Și ești exact opusul a ceea ce vreau în viața fiicei mele. Așa că îți mulțumesc pentru scuze. Dar te rog să pleci. Am o nuntă de sărbătorit.

Oamenii din jur au început să aplaude timid. O susținere sinceră. Unii au început să murmure: „Bravo, Doina…”, „Ce femeie demnă…”, „Jos pălăria…”.

Carmen a rămas pe loc câteva secunde, apoi și-a luat poșeta de pe o bancă și a plecat fără să mai spună nimic. Pașii i se afundau în iarba umedă, iar trena albă i se murdărea, dar nu s-a mai oprit să se uite înapoi.

După ce a plecat, tensiunea s-a risipit ca prin farmec. Tudor a venit la mama și i-a oferit jacheta lui. A ajutat-o să se schimbe într-o rochie de rezervă pe care o aveam în cabana de lângă lac — o rochie simplă, dar elegantă, pe care o cumpărase pentru orice eventualitate. De parcă presimțisem…

Când a revenit, mama arăta ca o regină. Iar în ochii invitaților, ea era adevărata eroină a acelei zile. Nunta a continuat cu emoție și bucurie. Am dansat, am râs, am plâns — de fericire.

După miezul nopții, când toți dansau pe ritmuri de muzică populară, m-am apropiat de Andrei, care stătea lângă lac, privind la stele. L-am luat de mână.

— Nu mi-aș fi imaginat că nunta noastră va începe cu un scandal.

— Nici eu, mi-a răspuns el, trăgându-mă aproape. Dar poate a fost un început necesar. Poate a fost momentul în care am înțeles amândoi că familia nu înseamnă doar sânge, ci și respect.

Am zâmbit. Era adevărat. Și pentru prima dată în acea zi, am simțit o pace adâncă. Nu totul fusese perfect, dar fusese autentic. Și asta conta.

Câteva luni mai târziu, Carmen a încercat să revină în viața noastră. A trimis flori, a scris scrisori. A invitat-o pe mama la un ceai. Mama a acceptat, cu condiția să fie o discuție sinceră, fără măști și fără teatrale regrete.

S-au întâlnit într-o cafenea mică, într-o după-amiază de toamnă. Amândouă au venit singure. Am aflat mai târziu că au vorbit ore întregi. Că mama i-a spus cum s-a simțit umilită și trădată, iar Carmen a început, în sfârșit, să înțeleagă că viața nu se învârte doar în jurul ei.

Relația lor nu a devenit niciodată apropiată, dar a devenit civilizată. Și, uneori, asta e suficient.

Cât despre mine și Andrei, ne-am mutat într-un orășel liniștit din apropierea Brașovului. Am deschis o mică pensiune pe malul unui alt lac, unde organizăm nunți pentru cupluri care vor altceva — sinceritate, natură și iubire.

De fiecare dată când văd o mamă îmbrățișându-și fiica în rochie de mireasă, îmi amintesc de mama mea. De cum a stat cu fruntea sus, chiar și plină de noroi. Și atunci știu că, indiferent de cât de grea a fost ziua aceea, a fost începutul unui nou capitol. Unul scris cu demnitate, curaj și iubire adevărată.