Stăteam lângă Andrei, înconjurată de invitați, crezând că va fi cea mai fericită zi din viața mea.
Dar m-am înșelat.
Deodată, Patricia — noua mea soacră — s-a ridicat, a bătut cu lingurița în pahar și a zâmbit prefăcut. În sală s-a făcut liniște.
„Aș vrea să spun câteva cuvinte,” a rostit ea rece.
Mă așteptam la un toast frumos, dar privirea ei s-a îndreptat spre masa unde stăteau PĂRINȚII MEI.
„Știți, e păcat când oamenii vin la nunta propriei fiice FĂRĂ SĂ DEA NICIUN LEU pentru ea.”
Fața mamei mele s-a albit. Tata și-a încleștat maxilarul.
Părinții mei sunt pensionari care au crescut cinci copii din salarii modeste. Nu le-am cerut niciodată bani, dar Patricia pur și simplu nu s-a putut abține să nu-i umilească.
Andrei a murmurat nervos: „Mamă, te rog, oprește-te.”
Dar ea abia începuse.
„Nu, nu, e adevărat! Cum partea noastră a plătit pentru nuntă, CRED CĂ E CORECT CA EI SĂ PLECE.”
Apoi s-a întors din nou spre părinții mei.
„Poate data viitoare o să contribuiți și voi cu ceva, în loc să veniți pe gratis.”
Mi s-a strâns stomacul.
Mama i-a șoptit ceva tatei, iar el s-a ridicat liniștit, dar cu lacrimi în ochi.
„Dacă nu suntem bineveniți aici, plecăm.”
M-am întors spre Andrei și am încremenit când i-am văzut expresia feței.
Înainte ca părinții mei să facă un singur pas spre ușă, SCĂUNUL LUI ANDREI A SCRÂȘNIT PUTERNIC PE PODEA.
S-a ridicat și și-a dres glasul.
„Așteptați, am și eu ceva de adăugat la toast…”
Fața Patriciei s-a făcut albă ca varul, iar mâna cu care ținea paharul a început să tremure. Toți invitații îl priveau acum pe Andrei, încordați, cu respirația tăiată, ca și cum urma să declanșeze un cutremur. Eu am înlemnit. Îl știam pe Andrei ca fiind calm, cumpătat, dar ochii lui ardeau acum de furie.
„Mama,” a început el, cu vocea tăioasă, „înainte să mai scoți un cuvânt, am o întrebare: tu cum te-ai simți dacă cineva i-ar umili public pe părinții tăi, în fața a sute de oameni?”
Patricia a clipit des, încercând să-și revină. A schițat un zâmbet slab, dar Andrei nu i-a dat timp să răspundă.
„Pentru că exact asta ai făcut acum. Părinții Anei sunt cei mai demni și muncitori oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Și știi ce? Ei nu ți-au cerut niciodată nimic. Nici măcar respectul pe care îl meriți doar ca să nu fii neom.”
Toată sala încremenise. Eu simțeam cum inima îmi bate în tâmple și aveam impresia că visez.
„Mama,” a continuat Andrei, „această nuntă nu este despre bani. Este despre iubire. Despre familie. Și tocmai ai reușit să murdărești totul cu gura ta otrăvită.”
Un murmur a trecut printre mese. Unii invitați dădeau din cap, alții priveau în jos, jenați. Patricia părea că înghite în sec, dar încă se încăpățâna să nu cedeze.
„Dar eu doar spuneam un adevăr. Nu mi se pare corect—”
„Destul!” a tunat Andrei. „Dacă pentru tine contează mai mult contribuția financiară decât prezența unor părinți care și-au rupt spatele o viață ca să-și crească copiii, atunci te rog… poți să pleci tu. Acum.”
Patricia a înlemnit. S-a uitat în jur, căutând poate un sprijin de la rude, dar toate privirile erau îndreptate spre ea cu o jenă clară. Nimeni nu avea să-i sară în ajutor. În cele din urmă, și-a luat poșeta de pe scaun, s-a ridicat, s-a uitat cu dispreț la mine, apoi a ieșit din sală fără să mai spună nimic.
Am rămas stană de piatră. Așteptam să mă prăbușesc, dar nu am făcut-o. Pentru prima dată, m-am simțit apărată. Iar părinții mei… părinții mei aveau lacrimi în ochi, dar zâmbeau. Iar acel zâmbet însemna totul pentru mine.
Andrei a venit lângă mine, mi-a luat mâna și a spus clar, în microfon:
„Astăzi este despre noi. Și despre cei care ne iubesc cu adevărat. Dacă cineva a venit aici cu alte scopuri, poate să urmeze exemplul mamei mele.”
Ropote de aplauze s-au auzit în toată sala. Mătușa lui Andrei, din partea tatălui, s-a ridicat și a venit la părinții mei, sărutând-o pe mama pe frunte.
„Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Vă respect enorm,” a spus ea cu sinceritate.
A fost ca un val care a schimbat atmosfera. Cei care până atunci nu se apropiaseră de părinții mei, acum veneau rând pe rând să-i salute, să le strângă mâna, să le vorbească frumos.
Dar în mine ceva se rupsese. Chiar dacă Andrei luase apărarea părinților mei, rana produsă de Patricia era adâncă. Nu pentru că spusese acele cuvinte, ci pentru că se simțise îndreptățită să o facă.
Nunta a continuat, dar cu un gust amar. Dansul mirilor s-a transformat într-un moment de eliberare, nu de bucurie. Eram recunoscătoare pentru iubirea lui Andrei, dar și tulburată de viitorul nostru. Cum puteam să trăiesc alături de o femeie care îmi disprețuia părinții?
Seara s-a încheiat târziu, cu râsete și muzică, dar în mașina care ne ducea spre hotelul unde urma să petrecem prima noapte ca soț și soție, tăcerea era apăsătoare. Andrei conducea cu privirea pierdută, iar eu priveam pe geam, încercând să-mi adun gândurile.
„Îți pare rău?” am întrebat brusc.
„Pentru ce?”
„Că ți-ai certat mama în fața tuturor.”
A oftat.
„Îmi pare rău că a fost nevoie să o fac. Dar nu-mi pare rău că am apărat adevărul.”
Am simțit un nod în gât. L-am privit.
„Și acum ce facem? O să avem o viață în care mama ta o să încerce mereu să mă umilească?”
Andrei a oprit mașina pe marginea drumului, s-a întors spre mine și mi-a luat mâinile.
„Nu. Nu o să o las. Dar nici tu nu trebuie să lași pe nimeni să-ți murdărească demnitatea. Ana, dacă e nevoie, o să ne mutăm în alt oraș. Lângă ai tăi, dacă vrei. Sau oriunde simți că putem construi ceva curat. Eu nu m-am căsătorit cu mama mea. M-am căsătorit cu tine.”
Cuvintele lui au fost balsam pe rănile mele. L-am îmbrățișat și am plâns. De ușurare, de oboseală, de tot ce se acumulase.
Zilele care au urmat au fost tulburi. Patricia a refuzat să răspundă la telefon. Apoi a trimis un mesaj rece: „Să nu mai aud de voi.” Lui Andrei nu i-a spus „fiule”, nu a cerut scuze. Pentru ea, eram eu problema. Eu și părinții mei „sărăntoci”.
În schimb, tatăl lui Andrei ne-a căutat. Ne-a invitat la o cafea, singur. Și-a cerut scuze pentru soția lui. A spus că se rușinează și că își dă seama cât de urât s-a comportat ea.
„Știți,” ne-a spus el, „m-am îndrăgostit de ea tocmai pentru că era o femeie cu coloană vertebrală. Acum… nu știu ce s-a întâmplat. Poate prea mulți ani în care s-a simțit superioară, poate prea multe frustrări ascunse.”
Dar ne-a promis că va încerca să o facă să vadă lucrurile altfel.
N-a fost ușor. Lunile au trecut și Patricia a continuat să ne ignore. N-a venit la aniversări, n-a sunat de Crăciun, n-a întrebat de noi. Până într-o zi, când totul s-a schimbat.
Era aproape un an de la nuntă. Mama mea a făcut infarct. Am ajuns cu ea la spital în ultimul moment. A fost salvată, dar medicii au spus că stresul și durerea sufletească au contribuit enorm.
Nu știu cum, dar Patricia a aflat. Și a venit. A venit la spital, cu un buchet imens de flori. A intrat în salonul mamei mele cu ochii înlăcrimați.
„Doamnă Maria… nu știu dacă mă puteți ierta. V-am judecat. V-am umilit. Și am fost o femeie rece și rea. Dar vă rog să mă iertați… pentru că altfel nu pot merge mai departe.”
Mama mea, cu perfuzii în brațe, i-a zâmbit. „Viața e prea scurtă pentru ură, doamnă Patricia.”
Și atunci, soacra mea a îngenuncheat. În fața ei. A mamei mele.
Și eu am plâns. Și Andrei a plâns. Și tata a ieșit din salon să nu-l vedem plângând.
Pentru prima dată, am simțit că suntem cu adevărat o familie.
Și da, poate că n-a fost cea mai fericită zi din viața mea atunci când m-am căsătorit. Dar a fost începutul unei vieți în care am învățat cât de mult contează să spui „iartă-mă” și să-ți alegi demnitatea în locul tăcerii.




