Femeia de la masa

Candelabrele străluceau ca niște stele prinse în capcană, tacâmurile șopteau ușor pe porțelan, iar un cvartet de coarde împletea aerul cu note perfecte. În acea liniște elegantă păși o femeie îmbrăcată într-un palton decolorat de soare și pantofi tociți de atâta mers. O recepționeră cu sprâncene perfect pensate îi tăie drumul cu un zâmbet profesionist.

„Bună seara. Acesta este un restaurant de lux”, spuse ea cu o voce rece ca marmura. „Nu sunt sigură că ați ajuns unde trebuie.”

„Ba da,” răspunse femeia calm, dar hotărât. „O masă pentru o persoană, vă rog.”

Recepționera o conduse fără tragere de inimă spre cel mai îndepărtat colț — lângă un perete, departe de luminile candelabrelor și de privirile celorlalți clienți. Câteva capete se întoarseră. Câteva buze se arcuiră ironic.

Un chelner tânăr — Mihai, după ecusonul ușor strâmb — se apropie cu un zâmbet cald și un pahar cu apă. „Cu ce vă pot servi în seara asta?”

Femeia deschise meniul din piele, lăsându-și privirea să alunece peste prețuri fără nicio tresărire. „Care e cea mai ieftină supă pe care o aveți?”

„Ciorbă de legume,” spuse el încet, aproape scuzându-se. „E simplă, dar o facem proaspătă, din legume de grădină.”

„Perfect,” spuse ea. „Și aș putea avea, vă rog, și un ibric cu apă fierbinte, pe lângă?”

De la masa de alături, un râs cristalin izbucni, ca un dop de șampanie. „A venit pentru apă fierbinte,” șopti cineva. „Uită-te la paltonul ei.” Alt client făcu o poză discretă cu telefonul…

Mihai se întoarse brusc, aruncând o privire rapidă spre masa respectivă, apoi își întoarse atenția către femeia din colț. „Imediat,” spuse el simplu și plecă spre bucătărie. Deși fusese chelner doar de câteva luni, avea un instinct ascuțit pentru momentele în care cineva nu era unde era așteptat să fie, dar era acolo cu un scop. Și femeia aceea, în ciuda aspectului sărăcăcios, emana o demnitate tăcută care îl făcu să o respecte.

Reveni câteva minute mai târziu cu o farfurie aburindă de ciorbă și un ibric mic, vechi, dar curat, cu apă fierbinte. Femeia îi mulțumi cu o înclinare discretă a capului și scoase din buzunarul paltonului un săculeț mic din pânză. Îl desfăcu cu grijă, dezvăluind un pliculeț de ceai și o punguliță cu două biscuiți mici, de casă. Puse ceaiul în cana simplă pe care Mihai i-o adusese și turnă apă peste el.

„Ceai de tei,” murmură ea. „Îl făcea mama, în serile de iarnă.”

Mihai zâmbi, ezită o clipă, apoi se aplecă ușor spre ea. „Dacă aveți nevoie de ceva, orice… doar spuneți. Sunt aici.”

Femeia îl privi direct în ochi. „Ai fost crescut bine,” spuse simplu. Apoi începu să mănânce ciorba, încet, cu gesturi controlate, parcă respectând fiecare legumă în parte.

Timpul trecu, iar restaurantul începu să se golească. Câteva mese fuseseră deja debarasate, muzica încetase, iar lumina candelabrelor părea mai caldă, mai liniștitoare. Mihai observa că femeia nu părea să se grăbească. Stătea liniștită, sorbind ceaiul și privind când în gol, când către o fotografie mică, scoasă din același buzunar al paltonului. Era o poză veche, ușor îngălbenită, cu un copil zâmbind larg, ținut de mână de o femeie tânără.

„Fiul meu,” spuse ea, fără ca Mihai să întrebe. „Astăzi e ziua lui.”

„Aici trebuia să vină?” întrebă el, încurajat de deschiderea ei.

„Aici lucrează,” spuse ea. „Sau lucra. N-a mai dat niciun semn de aproape doi ani. Ultima oară mi-a zis că e bucătar într-un restaurant de lux. N-a spus care. Azi am luat la rând toate restaurantele mari din oraș. Ăsta e ultimul.”

Inima lui Mihai se strânse. Se ridică imediat, uitând de tot ce avea de făcut. Se duse în bucătărie, unde bucătarul-șef, un bărbat robust cu mâini cât două lopeți, dădea indicații tăios.

„Domnule Dan,” zise Mihai, cu o voce joasă. „Aveți un moment?”

Bărbatul se întoarse, mirat. „Ce-i, Mihai?”

„Femeia de la masa din colț… cred că e mama dumneavoastră.”

Ceea ce urma să fie o replică sarcastică se topi înainte să ajungă pe buzele lui Dan. Privirea lui deveni de gheață. „Nu am mamă,” spuse scurt. Dar mâinile îi tremurau ușor.

„A venit la toate restaurantele din oraș doar ca să vă vadă. Are o poză cu dumneavoastră când erați mic. V-a adus biscuiții ei de casă. A zis că e ziua dumneavoastră.”

Dan închise ochii, apoi îi deschise larg, luând o gură adâncă de aer. „Ziua mea e mâine.”

„Poate pentru ea a fost azi,” spuse Mihai și se retrase încet, lăsându-l singur cu gândurile.

După câteva minute, Dan ieși din bucătărie. Își scoase șorțul, își netezi cămașa albă și păși spre masa din colț. Se opri la câțiva pași de ea, ca și cum o barieră invizibilă îl ținea pe loc.

Femeia ridică privirea. Ochii ei, obosiți, se umplură instantaneu de lacrimi. „Dan?”

El nu răspunse imediat. Se uită la ea cu o furie ciudată, amestecată cu dor, rușine și vină. „De ce ai venit?”

„Pentru că mi-ai lipsit,” spuse ea. „Pentru că e ziua în care te-am născut și simțeam că trebuie să fiu lângă tine.”

„M-ai lăsat singur… cu tata.”

„Am plecat ca să supraviețuiesc. Nu m-a lăsat să te iau. Am fost o fricoasă. Dar nu am încetat niciodată să te caut.”

Dan închise ochii din nou. „Am crezut că m-ai abandonat. Am crescut crezând că ai murit. Tata a spus că ai fugit cu alt bărbat.”

„A mințit,” șopti ea. „Și știu că e târziu să repar. Dar azi… azi doar am vrut să te văd. Să știu că trăiești. Să știu că ești bine. N-am venit să te deranjez, nici să-ți cer ceva. Doar… să știu că exiști.”

Tăcerea se așternu grea între ei. Dan se așeză încet pe scaunul de vizavi și se uită lung la mâinile ei. Apoi zări biscuiții.

„I-ai făcut tu?” întrebă el, cu o voce joasă.

Ea dădu din cap. „Cu rețeta pe care ți-o plăcea când erai mic. Cu untură, așa cum îți plăcea, nu cu margarină.”

Dan luă unul, ezitând. Mușcă. Aroma copilăriei îl izbi atât de puternic, încât lăcrimile îi urcară fără voia lui în ochi. Își înghiți cu greu emoția și spuse: „Mai am o pauză în zece minute. Poți să… rămâi?”

Femeia surâse. Un zâmbet atât de cald, atât de sincer, încât toți anii de absență parcă se topiră în acel moment. „N-am de gând să plec. Am așteptat paisprezece ani. Pot aștepta încă zece minute.”

Mihai, din spate, privea în tăcere. Se îndepărtă fără zgomot, ștergându-și ochii în treacăt. Nu mai văzuse niciodată o scenă atât de simplă și atât de profundă. Într-un colț întunecat al unui restaurant de lux, se întâmplase un miracol. Nu era despre mâncare fină, despre vinuri scumpe sau despre muzică elegantă. Era despre o mamă, un fiu și o ciorbă de legume caldă, servită cu suflet.

Și în acea seară, în care stelele se reflectau în candelabre, iar tăcerea plutea printre mese, iubirea adevărată își găsise din nou glas.