În lumina slabă a veiozei, Andrei era aplecat peste patul mamei lui, masându-i spatele cu o grijă aproape ritualică. Până aici, totul părea… normal, sau cel puțin explicabil.
Dar ceea ce m-a făcut să-mi simt stomacul strâns de spaimă a fost privirea Elenei — nu era o privire de mamă bolnavă, ci una posesivă, aproape bolnăvicioasă. Iar mâna ei, care se odihnea pe brațul lui Andrei, nu avea delicatețea unei mame, ci părea că îl ține prizonier.
Am închis ușa încet și m-am retras în camera mea, tremurând. Ceva nu era în regulă. Nu era vorba doar despre o relație apropiată mamă-fiu. Era ceva întunecat, neliniștitor, ca un pact nevăzut între ei doi, ceva la care eu nu aveam acces.
În dimineața următoare, m-am purtat ca de obicei. I-am pregătit lui Andrei cafeaua, l-am sărutat pe obraz și i-am zâmbit. Dar în interior, începeam să fierb.
Am început să-i observ mai atent pe amândoi. Micile gesturi, privirile scurte, tăcerile apăsătoare. Deveniseră complici într-o poveste pe care eu nu o înțelegeam.
Am început să caut prin casă indicii. Poate părea paranoic, dar aveam nevoie de adevăr. Într-o zi, în timp ce Elena era plecată la farmacie, am intrat în camera ei. Totul era impecabil aranjat, dar într-un sertar, ascuns sub un teanc de prosoape, am găsit un carnețel vechi, cu file îngălbenite. Jurnalul Elenei.
Am citit primele pagini cu un nod în gât. Primele fraze erau banale: rețete, gânduri despre vreme, dureri de spate. Dar apoi, pe măsură ce înaintam, tonul se schimba.
„Andrei e tot ce am. Nu pot să-l pierd… Nu o merit pe fata asta, e prea tânără, prea frumoasă. Știu că vrea să mi-l ia…”
Și apoi:
„Aseară, a venit din nou la mine. L-am rugat să stea până adorm, și a stat. Simt că, atâta timp cât noaptea e a mea, o pot ține pe ea la distanță…”
Am închis jurnalul și am început să plâng în liniște. Deci era adevărat. Totul fusese planificat, calculat. Femeia asta nu era o victimă bolnavă și dependentă, ci o manipulatorare vicleană care și-a jucat cărțile perfect.
Și Andrei… bietul Andrei… nu știam dacă era orbit de vină sau slab în fața mamei lui, dar era clar că nu trăiam într-un mariaj adevărat.
În seara aceea, l-am așteptat pe Andrei cu masa pusă și cu zâmbetul pe buze. M-a privit surprins, poate chiar vinovat. Am vorbit despre nimicuri, ca doi străini care se prefac că sunt o familie.
După ce a adormit, nu l-am mai urmărit. Nu mai aveam nevoie. Știam ce urma să facă.
În următoarele zile, am început să-mi fac un plan. Am vorbit cu o prietenă bună din copilărie, Irina, care era avocat. I-am spus totul — despre nopțile ciudate, despre jurnal, despre sentimentul că trăiam într-o relație cu o umbră.
— Tu nu mai ești căsătorită, mi-a spus Irina. Ești captivă. Trebuie să ieși din asta.
Și așa am început procesul de separare. Nu i-am spus nimic lui Andrei. Nu încă. Am strâns acte, mi-am deschis un cont bancar separat, și mi-am căutat o garsonieră în oraș.
Într-o dimineață, când Andrei se întorcea din camera mamei lui, l-am întâmpinat în hol, îmbrăcată, cu o valiză lângă mine.
— Plec, i-am spus.
A clipit confuz, ca și cum nu înțelesese cuvintele.
— Ce? Unde?
— Departe de voi. Să-ți fie noaptea liniștită, Andrei.
El a deschis gura, dar nu a spus nimic. Nu am așteptat să găsească scuze. Am ieșit din casă cu capul sus.
Au trecut luni de atunci. M-am mutat în Sibiu, mi-am găsit un loc de muncă bun la o firmă de marketing și încet, încet, m-am regăsit. Am început să zâmbesc din nou. Să dorm noaptea fără gânduri apăsătoare. Am cunoscut oameni noi, am mers în drumeții, am dansat la o petrecere și chiar am râs până la lacrimi.
Într-o zi, am primit o scrisoare. Era de la Andrei. Spunea că mama lui a fost internată într-un centru pentru îngrijire paliativă, că își dă seama abia acum cât de mult a greșit. Că s-a simțit prins între loialitate și iubire, dar a ales greșit. Mă ruga să-i dau o șansă.
Am citit scrisoarea de trei ori. M-a durut. Pentru că, într-un fel, încă îl iubeam. Dar nu mai eram femeia care l-a așteptat nopți la rând, cu ochii în tavan. Eram alta. Mai puternică, mai înțeleaptă.
I-am trimis un răspuns scurt:
„Îți doresc binele. Dar eu am găsit deja liniștea. Ai grijă de tine.”
Și atunci, pentru prima dată, am simțit că povestea mea s-a încheiat. Nu cu lacrimi, ci cu eliberare.
Uneori, trebuie să treci prin cele mai întunecate camere ale vieții ca să înveți să aprinzi propria lumină.
Și eu, în sfârșit, străluceam.



