Nimic nu o putea pregăti pentru ce o aștepta dincolo de acea ușă…

Ajunsă în fața casei părintești, Ana a ezitat. Pereții, odinioară albi, păreau acum triști, pătați de timp și regrete. Gândurile îi roiau în minte, iar mâna i se oprise în aer, gata să bată, dar ezitând.

Fata ei, Irina, acum adolescentă, stătea tăcută lângă ea, privind cu curiozitate locul care îi fusese interzis toată viața. Ana a inspirat adânc și a bătut.

Ușa s-a deschis încet. În prag a apărut o femeie îmbătrânită, cu părul grizonat și ochii roșii de oboseală sau poate de ani întregi de lacrimi neplânse. Era mama Anei. Timpul nu fusese blând cu ea, dar nici inima ei nu părea mai caldă decât în ziua plecării.

— Ana?! a murmurat ea, cu o voce tremurată.

— Da, mamă. Eu sunt. Și aceasta e Irina, fiica mea.

Pentru câteva secunde, totul a rămas nemișcat. Vântul adia ușor, dar în acel colț de lume, timpul părea încremenit. Apoi, o tresărire abia vizibilă i-a cutremurat buzele femeii. S-a dat într-o parte, fără cuvinte, și le-a făcut semn să intre.

Interiorul casei era aproape neschimbat. Mobilierul vechi, cu miros de naftalină și amintiri, părea că își ținea răsuflarea. Ana a simțit cum trecutul o izbește în piept, dar nu a spus nimic. Irina părea neliniștită, dar curioasă.

— De ce… ne-ai chemat? a întrebat Ana în cele din urmă, cu o voce calmă, dar rece.

Femeia a lăsat capul în jos.

— Tatăl tău e bolnav. Are cancer în fază terminală. Nu mai are mult. M-a rugat să te caut, să-ți spun… că vrea să te vadă.

Ana a simțit cum inima îi bate mai tare. Pe el nu-l mai văzuse de paisprezece ani. Fusese tăcut când fusese alungată, dar tăcerea lui duruse mai mult decât vorbele mamei. Acum, după tot ce îndurase, el voia iertare?

— De ce acum? De ce nu m-ați căutat mai devreme?

— Pentru că ne-a fost rușine. Și pentru că am fost prea mândri, a răspuns femeia cu sinceritate amară. Dar el… el a regretat. A întrebat de tine în fiecare an, de ziua ta. Îi părea rău, Ana. Foarte rău.

Un sentiment confuz i se încolăci în suflet: furie, durere, dorință de răzbunare, dar și o nevoie ciudată de închidere. De a înțelege, de a pune capăt acelui capitol. A privit-o pe Irina și a decis.

— Unde e?

— În camera lui. Dar e slăbit. Te va recunoaște, dar e posibil să nu poată vorbi prea mult.

Ana a urcat scările încet. Fiecare scândură care scârțâia sub pașii ei părea să-i amintească de copilărie. Când a deschis ușa camerei, l-a văzut: un bărbat micșorat de boală, cu ochi tulburi, dar plini de o lumină care părea să se aprindă când a zărit-o.

— Ana… ești tu? a întrebat el, abia șoptind.

— Sunt eu, tată, a răspuns ea, apropiindu-se de pat.

— Îmi pare rău. Pentru tot. Am fost un laș. Te-am pierdut și am tăcut. Și nu merit iertarea ta, dar… voiam să știi că te-am iubit. Mereu. Dar m-a înghițit frica, rușinea… și prostia mea.

Ana a simțit că lacrimile îi urcă în ochi. Nu se așteptase la asta. Nu așa. Nu din partea lui.

— Ai cunoscut-o pe Irina?

Bărbatul a întors capul ușor, privind spre fata care intrase timidă în cameră. Un zâmbet i-a luminat chipul obosit.

— E frumoasă… ca tine. Și tu ai crescut-o singură?

— Nu. Am avut oameni buni lângă mine. Maria, asistenta care m-a salvat, a devenit ca o mamă. Am muncit, am învățat. Irina e olimpică la română și vrea să devină medic.

Bărbatul a închis ochii și un suspin i-a scăpat printre buze.

— Atunci… nu am trăit degeaba. Vă mulțumesc… că ați venit…

A doua zi dimineață, tatăl Anei a murit. Împăcat, cu mâna ei în mâna lui.

Rămânerea Anei în casa părintească s-a întins pe câteva zile. Mama ei, deși încă rece pe alocuri, începea să se clatine. Într-o seară, după înmormântare, a intrat în camera în care stătea Ana și s-a așezat pe marginea patului.

— Nu te-am întrebat niciodată cum ai trăit. Cum ai reușit.

Ana a lăsat cartea din mână și a privit-o direct în ochi.

— Nu a fost ușor. Dar am învățat că familia nu e mereu cea care te naște, ci cea care te iubește. Am spălat vase într-un restaurant, apoi am făcut cursuri de ospătar. Maria m-a ajutat să termin liceul, apoi m-am angajat. Nu am avut niciodată haine scumpe, dar Irina a avut tot ce-i trebuia: dragoste, siguranță și încredere.

Femeia a lăcrimat.

— Aș vrea să pot da timpul înapoi.

— Nu poți. Dar poți încerca să repari ce se mai poate.

La scurt timp după aceea, Ana a decis să se mute temporar în orașul natal. Irina a început să petreacă timp cu bunica ei, cu o curiozitate reținută dar sinceră. Iar mama Anei a început, încet, să învețe să fie… bunică. Îi cosea rochițe Irinei, îi făcea plăcinte și îi povestea despre copilăria Anei, cu o nostalgie care înțepa.

Dar adevărata împăcare a venit într-o dimineață de toamnă, când Ana a primit o scrisoare în cutia poștală. Era de la Maria.

„Draga mea Ana,
Mă bucur că ai găsit curajul să te întorci. Ai crescut frumos, și Irina e dovada că dragostea vindecă. Nu uita niciodată cine ești și ce ai reușit. Iar dacă vreodată simți că locul tău nu e acolo, ușa mea e mereu deschisă.
Cu drag, mama ta de suflet,
Maria.”

Ana a zâmbit. Avea lacrimi în ochi, dar nu erau de durere. Ci de recunoștință.

Un an mai târziu, mama Anei a început să vină cu ea la evenimentele Irinei: la serbări, la olimpiade, la premiere. Se ținea timid în spate, dar era acolo. Iar într-o zi, în fața unei săli pline, Ana a luat microfonul și a spus:

— Sunt Ana Popescu. Am fost alungată din propria mea casă la paisprezece ani. Am crescut singură un copil. Dar astăzi nu vreau să vorbesc despre durere, ci despre iertare. Despre cum, uneori, viața îți dă o a doua șansă. Și despre cum, dacă ai puterea să ierți, poți vindeca nu doar rănile tale, ci și ale celor care ți le-au provocat.

Publicul a izbucnit în aplauze. În rândul al treilea, mama Anei plângea în tăcere, iar Irina o ținea strâns de mână.

Și așa, cercul s-a închis. Nu cu ranchiună. Nu cu răzbunare. Ci cu iubire. Cu împăcare. Cu speranță.

Ana nu uitase niciodată ploaia aceea rece din noaptea în care fusese alungată. Dar acum, când își privea fata zâmbind, știa că nu ploaia o definea, ci lumina care i-a urmat.