Dan rămăsese cu plicul în mână, palid ca varul. Degetele îi tremurau ușor, iar Sofia, care până atunci părea siguranța întruchipată, se apropie de el cu un zâmbet fals și întrebător.

— Ce e, dragule? a murmurat ea, încercând să se uite în plic.

Dan a închis plicul brusc și a făcut un pas înapoi. Oaspeții priveau scena ca vrăjiți, cu gura căscată. Doar sunetul aparatului de aer condiționat mai tulbura liniștea. Și poate bătăile inimii mele, care acum nu mai erau de teamă, ci de o eliberare imensă.

— Ce i-ai dat? m-a întrebat fratele lui Dan, apropiindu-se de mine cu pași mici.

— Ceva ce merita de mult, am răspuns eu zâmbind. O oglindă. Să se vadă așa cum e.

Dar nu era vorba doar despre metafore.

Plicul conținea, de fapt, o copie a actelor de divorț, deja semnate din partea mea, și mai ales, copii după documente financiare pe care el le-ar fi vrut îngropate pentru totdeauna. De luni bune, simțeam că ceva nu e în regulă. Întâlniri misterioase, discuții pe șoptite, plecări „urgente” din oraș. Așa că am angajat un detectiv privat. Nu doar că m-a înșelat cu Sofia, o tânără care lucra la firma lui, dar și-a și ascuns bani într-un cont offshore, departe de ochii Fiscului și ai mei.

În ultimele trei luni, am pus cap la cap toate informațiile. Am deschis un cont separat, mi-am angajat un avocat excelent și mi-am planificat ieșirea… la fel de minuțios cum planificasem și petrecerea aniversară.

Dar am făcut un pas mai departe.

Înainte de a veni la restaurant, am programat un e-mail către Sofia — cu subiectul: „Sper că știi în ce te bagi”. Avea atașate conversații între Dan și un prieten apropiat, în care Dan recunoștea că Sofia era doar o „pauză de la monotonie” și că nu intenționează să o ia în serios. Sincer, în alte circumstanțe, mi-ar fi fost milă de ea. Acum, nu.

Când Sofia a simțit telefonul vibrând în geantă și a văzut mesajul, s-a înroșit brusc. A citit câteva rânduri, apoi l-a privit pe Dan cu o ură care nu se putea confunda.

— Asta spuneai despre mine? l-a întrebat pe un ton tăios, ridicând telefonul spre el.

Dan a început să bâiguie, dar nimeni nu-l mai asculta. Eu mă îndepărtasem deja, calmă, demnă, însoțită de câteva dintre prietenele mele apropiate care nu conteniseră să mă felicite cu privirea.

Pe drumul spre ieșire, una dintre ele, Andreea, mi-a șoptit:

— Nu-mi vine să cred cât de elegant ai gestionat totul. Ai fost fenomenală, Elena!

— Nu era vorba despre răzbunare, am spus eu. Era despre încheierea unui capitol cum trebuie, cu coloana vertebrală dreaptă. Treizeci de ani nu se șterg cu o aventură ieftină.

Am urcat în taxi, m-am uitat în oglinda retrovizoare și am zâmbit pentru prima oară sincer, din tot sufletul. Nu eram singură. Eram liberă.

În următoarele zile, scandalul s-a rostogolit ca o avalanșă. Sofia și-a dat demisia, Dan a fost anchetat de ANAF, iar partenerii lui de afaceri l-au luat la întrebări. Firma lui a pierdut contracte importante și imaginea sa „impecabilă” s-a prăbușit. Presa mondenă a prins miros de poveste, dar eu am refuzat să comentez. N-am dat nicio declarație. Adevărul meu nu avea nevoie de publicitate.

În schimb, m-am concentrat pe mine.

Am vândut vila din Pipera, am închiriat un apartament cochet în centrul Bucureștiului, am început cursuri de pictură și m-am alăturat unei asociații care sprijină femeile aflate în divorț. Am început să mă redescopăr — cu tot ce însemnam eu, fără eticheta de „soția lui Dan”.

Am început să port rochii în culori vii, să-mi las părul natural, să ies cu prietenele la teatru, să mă plimb prin Cişmigiu fără să fiu constrânsă de programul altcuiva. Într-o zi, într-un mic atelier de artă, l-am cunoscut pe Victor, un bărbat cald, sincer, cu o privire limpede. Fusese profesor de arte, pensionat devreme din motive de sănătate, dar cu o poftă de viață cum rar mai întâlnești. Am început să bem ceai împreună, să povestim despre cărți, despre pictură, despre muzică… și, fără să-mi dau seama, am început să zâmbesc din nou.

După un an, în aceeași dată în care fusese aniversarea de 30 de ani, am organizat o mică petrecere — dar de data aceasta, pentru mine. Împlinisem 56 de ani și simțeam că abia începeam să trăiesc cu adevărat. Victor era acolo, prietenii mei erau acolo, chiar și copiii mei, care la început au fost bulversați de despărțire, dar care acum mă admirau pentru curajul meu.

Am ridicat un pahar de vin și am spus:

— Unii bărbați îți pot fura ani din viață. Dar tu poți alege, oricând, să-ți recuperezi inima. Eu am ales.

Aplauzele au fost sincere. La fel și zâmbetele. Iar când l-am prins de mână pe Victor, am știut că trecutul nu mă mai definește. L-am iertat pe Dan. Nu pentru el, ci pentru mine. Pentru că nu voiam să mai port în mine nicio umbră.

Dan? A încercat să mă caute. Mi-a trimis mesaje, scrisori, flori. A înțeles, prea târziu, ce pierduse. Dar nu mai era loc pentru el în povestea mea.

Plicul pe care i l-am dat atunci, în noaptea aceea, a fost cheia cu care mi-am deschis singură o ușă nouă. Spre o viață în care nu mai trebuia să dovedesc nimănui nimic.

O viață în care eram, în sfârșit, eu.