Mireasa s-a oprit brusc. O clipă, timpul s-a oprit în loc, ca și cum universul însuși ar fi ezitat să respire. Muzica s-a estompat în fundal, iar vocile invitaților s-au transformat în șoapte uimite. Femeia și-a dus mâna la gură, ochii i s-au umplut de lacrimi și a început să tremure.

— Mihai?… a șoptit ea.

Băiatul a făcut un pas în față, ținând în mână caserola de orez cu lapte. În ochii lui nu era ură, nici furie. Doar o întrebare adâncă, mută, care aștepta răspuns.

Mireasa a coborât în fugă scările, ridicându-și ușor rochia albă ca să nu se împiedice. A îngenuncheat în fața băiatului, i-a atins obrazul cu mâna tremurândă și a început să plângă.

— Tu ești… băiețelul meu? Nu… nu se poate…

Apoi și-a desfăcut brățara de pe încheietura mâinii și a privit-o în paralel cu cea de la mâna copilului. Erau identice. Cusute din același fir roșu, același nod simplu, aceeași intenție. Dovada pe care nicio vorbă nu o mai putea nega.

— Te-am căutat… te-am căutat ani la rând, a continuat ea printre sughițuri. Eram prea tânără. Tatăl meu m-a forțat să te las, mi-a smuls din brațe sufletul, apoi m-a mințit că ai murit…

Oamenii au început să se strângă în jurul lor. Mirele, un bărbat înalt, cu o figură calmă și ochi calzi, se apropie în liniște. Nu părea supărat, nici surprins, ci mai degrabă copleșit de emoție. Se aplecă lângă mireasă, își puse mâna pe umărul ei și îi șopti:

— Iubirea adevărată nu începe în biserică, ci acolo unde e nevoie de iertare.

Apoi se întoarse către Mihai și, cu o voce blândă, îi spuse:

— Numele meu e Andrei. Poate astăzi nu devin doar soț, ci și tată, dacă tu vrei asta…

Mihai îl privi neîncrezător. Nu știa cum să reacționeze. Simțea o căldură ciudată în piept, un nod în gât și o avalanșă de emoții. După o viață de sărăcie, umilință și foame, cuvintele acelea păreau din altă lume. Se uită din nou la femeia în rochie albă — mama lui. Fața ei era scăldată în lacrimi, dar acum îi zâmbea.

— Mami… a rostit Mihai pentru prima dată cu voce tare.

În acel moment, nunta s-a transformat dintr-o sărbătoare obișnuită într-o lecție de viață. Invitații, mulți dintre ei cu ochii în lacrimi, au început să aplaude. Unul dintre lăutari, profund emoționat, a schimbat repertoriul și a început să cânte o baladă despre dorul mamei și regăsirea copilului pierdut.

Andrei i-a făcut semn unui chelner, care a venit imediat cu o tavă. A pus-o în fața lui Mihai, plină cu friptură, cartofi, prăjituri, sucuri și tot ce-și putea imagina un copil flămând. Dar băiatul, pentru prima dată, nu s-a grăbit să mănânce. Se uita când la mâncare, când la mama lui, când la Andrei. Nu-i venea să creadă că viața lui tocmai se schimbase.

După ce invitații s-au retras pentru dans, mireasa – al cărei nume era Maria – l-a luat pe Mihai de mână și l-a dus la o bancă, sub un copac.

— Am să-ți povestesc totul, puiul meu. Nu mai vreau să ai vreo îndoială în inima ta.

Și a început. Avea doar șaptesprezece ani când rămăsese însărcinată cu Mihai. Tatăl copilului fugise, iar părinții ei au considerat că bebelușul era o rușine pentru familie. În ziua în care născuse, tatăl Mariei luase copilul și îi spusese că l-a dat spre adopție. A mințit-o apoi că fusese o procedură legală, dar în realitate îl abandonase. Ani la rând Maria a încercat să afle ceva, orice. S-a mutat în alt oraș, a lucrat în fabrici, în magazine, și-a căutat fiul în toate orfelinatele, dar nimeni nu știa nimic. Toată viața o bântuise sentimentul că băiatul ei trăia undeva, poate flămând, poate singur, poate chiar sub un pod…

— Dacă ți-aș putea da înapoi acei ani, i-aș da fără să clipesc, i-a spus ea cu ochii înlăcrimați.

Mihai și-a lipit capul de umărul ei. Pentru prima dată, avea un loc unde să se odihnească, unde să nu-i fie frig. Un loc care mirosea a dragoste, nu a fum de eșapament sau a praf de sub pod.

Spre seară, în timp ce nunta continua, Andrei s-a apropiat de microfon.

— Aș vrea să spun ceva. Dragii mei, știți cu toții cât de mult am iubit-o pe Maria. Dar astăzi… am iubit-o și mai mult decât ieri. Nu doar pentru că a devenit soția mea, ci pentru că a demonstrat că o mamă adevărată nu uită, nu renunță și nu încetează niciodată să spere.

A făcut apoi un gest neașteptat: a îngenuncheat în fața lui Mihai.

— Mihai, vreau să fii fiul meu, în acte și în inimă. Poate nu ți-am fost alături până acum, dar dacă mă accepți, voi fi lângă tine de azi înainte. Vrei?

Băiatul a privit spre Maria, care plângea în tăcere. Apoi, cu glas timid, dar hotărât, a spus:

— Da, vreau.

A fost momentul în care toată sala a izbucnit în aplauze. Unul dintre invitați chiar a exclamat:

— Asta nu-i o nuntă, e o minune!

Zilele următoare, Maria și Andrei au mers împreună cu Mihai la spital, unde era internat Moș Vasile. Bătrânul zăcea pe un pat alb, slăbit, dar cu sufletul viu. Când l-a văzut pe Mihai, i-au licărit ochii.

— Ți-ai găsit mama, băiete?

— Da, Moșule. Și un tată. Și o familie.

Maria s-a aplecat spre bătrân și i-a sărutat mâna.

— Nu știu cum să-ți mulțumesc… Fără tine, nu l-aș fi găsit niciodată. Te vom lua cu noi. Acum suntem o familie.

Ochii lui Moș Vasile s-au umplut de lacrimi.

— Nu m-am gândit că o să mor vreodată cu sufletul plin…

Dar nu a murit. După câteva săptămâni de îngrijiri și dragoste sinceră, bătrânul s-a întremat. A locuit împreună cu ei într-o casă mică, dar caldă, plină de râsete și miros de ciorbă aburindă. Mihai a fost înscris la școală, a primit haine noi, și, mai ales, o mamă care îl aștepta în fiecare zi la poartă, cu brațele larg deschise.

Povestea lui a devenit cunoscută în sat, apoi în județ, iar mai târziu, o televiziune locală a venit să le ia un interviu. Nu pentru senzațional, ci pentru că în mijlocul lumii noastre grăbite, cineva încă mai credea în miracole. Iar uneori, un bol de orez cu lapte și o brățară roșie pot schimba un destin.