Când bărbatul a început să se îndrepte spre ea, Ioana a luat o decizie fulgerătoare, una care avea să schimbe totul — ceva ce nimeni nu s-ar fi așteptat din partea unui copil de vârsta ei și în loc să fugă sau să țipe, Ioana s-a îndreptat calmă spre bărbatul în negru.

Cu pași mici, dar hotărâți, și-a ridicat bărbia, l-a privit direct în ochi și a întrebat cu voce clară, dar copilărească:

— De ce mă urmărești?

Bărbatul s-a oprit brusc. Nici el nu se așteptase la asta. Se uită în jur, derutat, poate sperând că întrebarea fusese adresată altcuiva. Dar nu, doar el era acolo. Doar el și fetița cu ghiozdănel roz.

— Nu… eu doar… — bâigui el, privind-o cu o sprânceană ridicată.

— Știi că n-ai voie să stai aici, nu? Blocul nostru are camere de supraveghere! Și dacă nu pleci, sun imediat la poliție! Le-am memorat deja fața!

Mințea. Dar o făcea cu sânge rece, cu vocea aceea mică dar fermă, învățată de la tatăl ei, polițist de meserie. Știa că, uneori, curajul era cea mai mare armă.

Bărbatul făcu un pas înapoi. Apoi încă unul. Se uita la ea ca și cum tocmai fusese prins asupra faptului. Apoi, fără un cuvânt, se întoarse și o luă la fugă pe alee.

Ioana stătu nemișcată, cu inima bubuind în piept, până ce bărbatul dispăru complet din raza vizuală. Apoi, cu mâinile tremurânde, își scoase telefonul din buzunarul gecii și îl sună pe tatăl ei.

— Tati… cred că un om rău voia să mă urmărească, dar l-am speriat și a fugit.

Au urmat sirene, poliție, vecini scoși pe la geamuri și camerele de supraveghere luate la puricat. În câteva ore, imaginea bărbatului a fost transmisă la toate secțiile de poliție din județ.

Dar povestea nu se oprește aici.

În acea seară, familia Popescu a fost invitată la secție, unde inspectorul principal i-a arătat tatălui ei niște poze. Bărbatul în negru nu era un necunoscut. Se numea Lucian Stănescu, un recidivist cunoscut pentru tentative de răpire și tâlhărie în alte orașe. Ultima dată fusese eliberat condiționat acum trei luni.

Ioana nu știa toate astea. Ea doar își înfășura fularul bine și își sorbea ciocolata caldă, între părinții care nu o slăbeau din ochi.

— Ești o fetiță foarte curajoasă, i-a spus mama, cu lacrimi în ochi. Dar de acum, nu mai mergi singură de la școală, am înțeles?

Ioana dădu din cap.

— Dar sunt curioasă… de ce tocmai eu? Sunt atâția copii pe stradă…

Tatăl ei își frecă fruntea, apoi îi răspunse calm:

— Pentru că oamenii răi caută victime ușoare. Și tu păreai singură. Numai că nu ești o victimă. Ești o luptătoare.

A doua zi, școala era în fierbere. Toți copiii vorbeau despre „Ioana cea curajoasă”, iar doamna învățătoare o rugă să povestească ce s-a întâmplat. De data asta, Ioana se bâlbâia puțin, dar vocea îi era fermă.

— Am făcut ce m-a învățat tata: dacă ceva e ciudat, trebuie să spun. Să nu taci. Să faci ceva.

Povestea ei ajunse rapid și în presă. Un reporter local a publicat un articol despre „fetița de șapte ani care a salvat poate alte vieți prin curajul ei.” A doua zi, o televiziune națională i-a bătut la ușă. Dar familia Popescu nu voia faimă.

Totuși, în urma acestui incident, autoritățile au lansat o campanie națională de informare pentru copii: „Curajul înseamnă să vorbești.” Spoturi TV, afișe în școli, jocuri interactive despre siguranță — toate inspirate din reacția neașteptată a unei fetițe de șapte ani care nu a fugit.

Timpul a trecut. Ioana s-a întors la viața ei de zi cu zi. Mergea tot cu ghiozdănelul roz, dar acum însoțită de mama sau tata. A primit și un mic telefon special de la poliție, cu buton de urgență. Nu-i plăcea să-l poarte, dar știa că era important.

Într-o sâmbătă, pe când mergea cu tatăl ei în parc, l-a întrebat:

— Tati, dacă nu fugeam atunci, dacă mă prindea… ce s-ar fi întâmplat?

Tatăl ei s-a oprit din mers, a îngenuncheat la nivelul ei și i-a luat mâinile în palme.

— Nu vreau să te gândești la asta. Pentru că tu n-ai fost o victimă. Ai fost deșteaptă și curajoasă. Și ai făcut exact ce trebuie. Dar promite-mi ceva.

— Ce?

— Că data viitoare, alergi direct spre oameni, spre o prăvălie, spre o farmacie, oriunde sunt adulți. Curajul e bun, dar nu trebuie să te pui singură în pericol, bine?

Ioana dădu afirmativ din cap, privind în jos. Apoi ridică privirea:

— Dar dacă sunt alți copii care nu știu să facă asta?

— Atunci o să-i înveți tu. Pentru că tu știi.

Și așa a început, fără să-și dea seama, un nou capitol. Ioana deveni mic ambasador al campaniei locale de siguranță pentru copii. La început mergea cu părinții prin școli și grădinițe, apoi cu educatori și psihologi care îi transformau experiența într-o lecție interactivă. Nu era mereu ușor — uneori se emoționa, alteori se temea că n-o ascultă nimeni. Dar când o fetiță a venit la ea și i-a spus: „Și eu am avut o zi în care m-a urmărit cineva, dar mi-era frică să spun. Acum o să spun,” — a știut că face ce trebuie.

Între timp, poliția a continuat să-l caute pe Lucian Stănescu. Deși dispăruse imediat după incident, după câteva săptămâni, o cameră de supraveghere dintr-un cartier din Pitești îl surprinsese în timp ce urmărea un alt copil. Din fericire, părintele copilului fusese atent și sunase la timp la 112. Poliția l-a prins în gară, încercând să fugă din țară. De data asta, nu mai era doar un suspect. Era inculpat pentru mai multe tentative de răpire, iar cazul său deveni prioritar.

Când tatăl Ioanei a aflat vestea, a dus-o pe fiica sa la cofetărie. A comandat două prăjituri și i-a spus:

— Ești în siguranță. L-au prins.

Ioana a zâmbit și a întrebat:

— Dar alți oameni ca el mai sunt?

Tatăl ei s-a încruntat ușor și a spus:

— Da. Dar acum, mai mulți copii știu să reacționeze. Și tu ai început asta. A fost o luptă mică, dar curajul tău a făcut o diferență mare.

Zilele au trecut, dar povestea Ioanei nu a fost uitată. Într-un colț al școlii ei, în fața cancelariei, o plăcuță mică, discretă, fusese prinsă pe perete. Pe ea scria:

„Uneori, curajul vine în mărimi mici. Mulțumim, Ioana.”

Și chiar dacă avea doar șapte ani, Ioana înțelesese ceva important: nu trebuie să fii mare ca să fii un erou. Trebuie doar să ai inimă. Și să nu taci.