Sora mea a murit pe neașteptate, lăsând în urmă fiica ei de 7 ani fără un cămin. L-am implorat pe soțul meu să o adoptăm.
El a spus: «Nu suntem orfelinat! Nu am de gând să hrănesc o străină.»
Nepoata mea a ajuns într-un centru de plasament.
După 14 ani, ne-a găsit. Amândoi am încremenit când am văzut-o.

Arăta diferit. Nu doar prin hainele simple, dar îngrijite, ci și prin privirea rece, matură, care părea să fi trăit mai mult decât un adult trecut prin viață.

Ochii ei, de un căprui pătrunzător, ne-au fixat pe amândoi cu o stăpânire de sine înfricoșătoare pentru o fată de douăzeci și unu de ani. Am deschis ușa, incapabilă să scot vreun cuvânt, dar ea a pășit înăuntru cu capul sus, cu o voce clară și fără pic de tremur:

— Bună seara. Sunt fiica surorii dumneavoastră. Pe scurt: am venit să închid un capitol.

Soțul meu, Claudiu, rămăsese în picioare, lângă fotoliu, cu chipul împietrit. Nici el nu scosese un cuvânt. Am simțit cum îmi amorțesc degetele. Nu o mai văzusem de când fusese dusă la centrul de plasament. Iar acum, era aici, o femeie tânără, frumoasă, dar dureros de rece. Nu semăna cu fetița aceea de șapte ani, speriată, care plângea după mama ei. Era altceva acum, o combinație între tristețe, furie și un calm înfiorător.

— Îmi cer scuze că nu am sunat înainte, dar nu voiam să-mi dați o scuză să nu mă primiți, a continuat ea, așezându-și o geantă modestă pe masă. Numele meu este Amalia. Poate nu vă pasă, dar am terminat facultatea de psihologie, lucrez deja într-un cabinet privat și… am vrut să vă văd. Atât.

M-am apropiat încet, ca o criminală care tocmai își vede victima revenită din mormânt. Aveam atâtea să-i spun. Atâtea regrete. Atâta rușine.

— Amalia, draga mea, eu… Nu a trecut o zi fără să mă gândesc la tine. Îmi pare rău, îmi pare nespus de rău. N-am avut de ales… Claudiu…

Ea mi-a aruncat o privire atât de tăioasă, încât m-am oprit imediat. Apoi s-a întors spre el și, pentru prima dată, zâmbi — dar nu cu buzele, ci cu colțurile ochilor, într-un fel amar.

— Pe dumneavoastră vă țin minte bine. „Nu suntem orfelinat”, așa ați spus, nu? „Nu hrănesc străini.” Vă amintesc eu, dacă ați uitat. Aveam șapte ani și îmi murise mama. Dar dumneavoastră erați ocupat cu ratele la mașină și nu voiați complicații.

Claudiu părea să fi îmbătrânit brusc. Fața i s-a lăsat, și-a sprijinit mâinile de spătarul fotoliului, dar nu a spus nimic. Mă uitam când la el, când la ea, cu inima bubuind în piept.

— Ce vrei să facem acum? am întrebat, abia reușind să articulez cuvintele.

Amalia a ridicat ușor din umeri.

— Nimic. Nu am venit să cer. Am învățat devreme că cerșitul nu aduce decât umilință. Am venit doar să vă arăt ce-ați pierdut. Și poate, dacă aveți conștiință, să vă țină treji nopțile de acum încolo.

Mi-au dat lacrimile. Vocea mi se frângea:

— Eu te-am iubit, Amalia. N-am știut cum să lupt pentru tine. N-am știut cum să-l conving pe Claudiu. M-a speriat gândul că n-o să mă descurc. Am fost lașă. Dar n-am încetat niciodată să te iubesc.

Ea și-a dus mâna la geantă, a scos o fotografie mică, mototolită pe margini, și mi-a întins-o.

— Ăsta este singurul lucru pe care l-am păstrat cu mine tot timpul. Tu și mama mea. La un Paște, eram mică, aveam rochie albă cu fundiță. Ți-o amintești?

Am privit poza. Erau acolo, eu și sora mea, Ana, cu micuța Amalia în brațele mele. Zâmbeam toate trei. Dintr-o altă viață. Mi s-a rupt ceva în piept.

— Da… era primăvara în care mama ta tocmai ieșise din spital. Și tu făceai primii pași.

Amalia a luat fotografia înapoi, cu gesturi meticuloase, ca și cum ar fi pus-o într-un sertar invizibil al trecutului.

— Ce vreau să vă spun, de fapt, e că nu vă urăsc. Aș avea toate motivele. Dar știu că ura mă ține legată de voi, iar eu vreau să fiu liberă. Vreau să închid rana. De aceea am venit. Nu ca să vă faceți griji, nu ca să cereți iertare. Asta e treaba voastră. Eu doar… plec.

M-am repezit spre ea, instinctiv, cu brațele deschise, dar ea a făcut un pas înapoi.

— Nu acum, a spus scurt. Poate într-o zi. Când voi simți că nu mai doare. Astăzi… încă doare.

Claudiu, cu voce joasă, aproape de neauzit, a rostit pentru prima dată:

— Amalia… am fost un ticălos. Aș vrea să mai am timp să-ndrept tot ce-am greșit.

Ea l-a privit cu o luciditate rece:

— Timpul nu se cere. Se dă. Și nu știu dacă mai am ceva de dat.

Apoi s-a îndreptat spre ușă. Am mers după ea, în tăcere. Afară era frig și vântul bătea nervos printre copaci. I-am oferit o umbrelă. N-a luat-o.

— Dacă vreți să faceți ceva… faceți pentru alții. Mergeți într-un centru de plasament. Ajutați pe cineva. Poate alt copil o să aibă șansa pe care eu n-am avut-o.

— Unde stai? Pot să te vizitez? am întrebat, cu o ultimă speranță.

Ea s-a oprit, s-a întors ușor, și m-a privit pentru prima dată cu un strop de blândețe.

— Poate într-o zi. Dacă voi simți că ne putem vedea fără să plâng. Până atunci… aveți grijă de voi.

Apoi s-a pierdut în noapte.

Am închis ușa încet, ca și cum aș fi închis un sicriu. M-am prăbușit pe canapea, cu fotografia aceea strânsă în pumni, și am plâns ca niciodată. Claudiu a venit lângă mine, fără cuvinte. Între noi plutea rușinea, vinovăția și o tăcere grea, imposibil de spart.

În următoarele zile, nu am putut dormi. Am retrăit fiecare moment în care aș fi putut să schimb soarta acelui copil. Fiecare decizie luată din frică, fiecare compromis acceptat din comoditate. Până într-o dimineață, când m-am ridicat din pat și i-am spus lui Claudiu:

— Merg la centru. Poate nu pot repara trecutul, dar pot construi viitorul altcuiva.

A fost de acord. Poate pentru prima oară în viața lui, chiar a fost de acord cu ceva ce ținea de suflet, nu de bani.

Am început să facem voluntariat. Acolo, într-o cameră mică, un băiețel cu ochii verzi și haine prea mari pentru trupul lui slab m-a întrebat:

— Tu ești mama nouă?

Am zâmbit și l-am luat de mână.

— Nu încă. Dar dacă mă lași, pot fi prietena ta.

A zâmbit. Și acel zâmbet a fost prima lumină care a pătruns în întunericul pe care îl purtam în suflet de paisprezece ani.

Amalia nu ne-a vizitat în lunile următoare, dar într-o zi, am găsit în cutia poștală un plic mic. Înăuntru era o fotografie nouă: ea, zâmbind, alături de colegii ei de la cabinet. Pe spate, cu un scris ordonat, nota:

„Am învățat să zâmbesc din nou. Poate într-o zi, vom zâmbi împreună. Mulțumesc că ați început să înțelegeți.”

Am plâns din nou. Dar de data asta… nu mai era doar durere. Era speranță.

Și știam că într-o zi, cu pași mici, dar siguri, poate aveam să ne regăsim. Ca oameni. Ca familie. Ca suflete care au fost rănite, dar care au ales să se vindece, împreună.