Cristian rămâne în genunchi lângă fetiță și, cu un gest delicat, îi ridică bărbia ca să-i vadă fața. Ochii lui calzi și senini o priveau cu o empatie pe care Ilinca nu o mai întâlnise de mult. Îi șterge o lacrimă cu degetul mare, apoi își scoate portofelul și, fără ezitare, scoate o bancnotă de o sută de lei, întinzând-o spre domnul Dima.

„Luați, pentru cutia de lapte,” spune calm. „Și păstrați restul. Nu pentru că o meritați, ci pentru că nu am timp de polemici cu oameni fără inimă.”

Administratorul, roșu la față, ia bancnota cu o grimasă de iritare și intră în magazin fără să mai spună nimic. Cristian ia o altă cutie de lapte de pe raftul de la intrare și o pune în brațele Ilincăi.

„Vii cu mine?” o întreabă. „O să mergem să le ducem laptele fraților tăi și, dacă îmi dai voie, aș vrea să vă cunosc mai bine.”

Ilinca clipește surprinsă. Nu era obișnuită cu bunătatea — mai ales nu din partea unor oameni în palton scump. Dar instinctiv, simte că poate avea încredere în el. Își șterge nasul cu mâneca hainei și dă din cap.

Pe drum, îi povestește despre mama lor, despre tata care lucrează la negru când găsește ceva, despre zilele când mănâncă doar pâine cu zahăr și ceai, și despre cum încearcă ea să aibă grijă de Andrei și Rareș, deși e doar un copil. Cristian o ascultă în tăcere, cu maxilarul încleștat. Cuvintele fetiței îi răscolesc amintiri vechi, dureroase. Crescuse și el într-o casă fără prea multe, cu o mamă bolnavă și un tată care lucra de dimineața până seara ca să le pună ceva pe masă. Știa ce înseamnă foamea. Știa ce înseamnă să nu ai.

Ajung în fața unui bloc vechi, cu tencuiala scorojită și geamuri crăpate. Ilinca deschide o ușă de lemn scârțâitoare și îl invită înăuntru. Apartamentul e mic și sărăcăcios, dar curat. Într-un colț, pe o saltea veche, Andrei și Rareș, palizi și zgribuliți, se uită mirați la străinul care îi urmează surorii lor.

„Am adus lapte,” spune Ilinca, încercând să zâmbească. Frații ei sar bucuroși, iar Cristian privește scena cu un nod în gât.

Scoate telefonul și dă un mesaj scurt. Apoi se așază pe un scaun rupt și spune:

„Ascultați-mă puțin. Vreau să vă ajut. Dar nu doar cu lapte sau bani de azi. Vreau să vă ofer un viitor. Însă asta înseamnă să aveți încredere în mine și să-mi permiteți să fiu parte din viața voastră.”

Tatăl lor, domnul Popescu, intră în acel moment pe ușă. E obosit, neras, cu hainele murdare de praf de la munca de pe șantier. Se oprește brusc când îl vede pe Cristian. Își încruntă sprâncenele, pregătit să protesteze, dar fiica lui îi sare în brațe.

„Tati, ne-a ajutat! Ne-a adus lapte, și… și vrea să ne ajute mai mult…”

Cristian se ridică și îi întinde mâna. „Domnule Popescu, nu vreau să vă insult sau să vă fac să vă simțiți inferior. Dar vreau să știți că nu pot rămâne indiferent. Vă respect lupta. Dar lupta asta nu trebuie să o duceți singur.”

Bărbatul îl privește lung, cu suspiciune, dar și cu oboseala unui om care nu mai are puterea să refuze ajutorul când vine din suflet. Dă încet din cap.

Cristian, fără a pierde timp, începe să pună lucrurile în mișcare. În aceeași seară, aduce de la una dintre fundațiile sale un pachet cu alimente, haine și jucării. A doua zi, trimite o echipă de voluntari să repare instalația electrică și soba defectă. În câteva zile, apartamentul pare altul. E tot mic, dar e cald, luminat și plin de speranță.

Ilinca începe să meargă regulat la un centru educațional sprijinit de Cristian, unde primește lecții gratuite, haine curate și o masă caldă. Rareș și Andrei sunt înscriși la grădinița de lângă bloc. Tatăl lor primește un loc de muncă stabil în cadrul companiei de transport a lui Cristian, pe un post de magazioner.

Dar adevărata schimbare vine odată cu prietenia sinceră dintre Ilinca și Cristian. Fetița începe să înflorească. Zâmbește mai des, se ține mai drept, învață cu o sete de cunoaștere rar întâlnită. Cristian îi devine mentor, aproape ca un tată adoptiv, și nu trece mult până când cei din jur observă legătura lor specială.

Într-o zi, după aproape un an, Cristian o duce pe Ilinca într-un parc liniștit din Brașov. Se așază pe o bancă și o privește cu blândețe.

„Ilinca, știi că nu am copii. Nu pentru că nu mi-am dorit, ci pentru că viața… a fost complicată. Dar de când te-am cunoscut, ceva în mine s-a schimbat. Mi-ai amintit ce înseamnă să ai un scop. Să iubești. Aș vrea să te întreb ceva important: ai vrea să fii fiica mea, în mod oficial? Să te adopt?”

Ilinca rămâne nemișcată, cu ochii larg deschiși. Apoi, fără un cuvânt, îl îmbrățișează strâns, cu toată forța pe care o are în brațele ei subțiri. Plânge, dar sunt lacrimi de bucurie, de ușurare, de iubire.

Așa se naște o nouă familie — una clădită nu pe sânge, ci pe inimă, pe curaj și pe bunătate. Ilinca își continuă studiile, devine una dintre cele mai bune eleve din școală, iar mai târziu, inspirată de omul care i-a salvat viața, urmează facultatea de drept pentru a putea ajuta copiii aflați în situații similare.

Cristian, în fiecare zi, își privește cu mândrie fiica, și știe că dincolo de toate milioanele pe care le-a câștigat, adevărata lui comoară este fetița aceea care a plâns cândva lângă o cutie de lapte vărsată.

Iar în fața acelui magazin, în ziua în care Ilinca împlinește 18 ani, apare o plăcuță nouă, pe care scrie:

„Aici a început o poveste. Povestea unei fetițe care a furat un litru de lapte — și a câștigat o familie.”