Conversațiile au încetat brusc. Toți s-au întors. Camerele s-au rotit. Până și Sofia a rămas cu zâmbetul înghețat pe buze…

Emilia își ține capul sus, cu o grație care contrasta dureros cu imaginea pe care Daniel o vânduse despre ea în ultimii ani. Femeia săracă, „trista și părăsita”, pe care o disprețuise public, nu mai exista. În locul ei pășea o regină. Rochia ei verde smarald strălucea discret în lumina după-amiezii, părul prins într-un coc elegant, iar fetițele — imaginea perfectă a inocenței — o urmaseră în liniște, ca niște îngerași.

Oaspetele de onoare pe care Daniel sperase că-l va umili a devenit, în doar câteva secunde, centrul atenției. Tăcerea din holul hotelului era apăsătoare. Nimeni nu mai clipea. Nimeni nu mai avea curajul să chicotească. Oamenii nu puteau decât să o privească.

Sofia, alături de domnișoarele ei de onoare, încerca să-și mențină zâmbetul de porțelan, dar privirea i s-a întunecat. Se uită întrebătoare la Daniel, care rămăsese cu gura ușor întredeschisă, cu ochii holbați și cu o frunte brăzdată de transpirație.

— Ce e asta? șopti Sofia, printre dinți, încercând să nu-și miște buzele.

Daniel nu avea răspuns. În planul lui, Emilia trebuia să vină singură, într-o rochie ieftină, cu privirea umilă și ochii înroșiți. Dar realitatea era alta. Și cu cât Emilia se apropia mai mult, cu atât Daniel simțea cum decorul perfect al vieții lui începea să se fisureze.

Emilia se opri în fața lui, zâmbind calm, dar ferm. Nu cu aroganță, ci cu acea superioritate a unui om care știe că nu mai are nimic de demonstrat.

— Bună, Daniel. Îți mulțumesc pentru invitație. A fost… neașteptat de elegantă.

— Emilia… zise el, încercând să-și revină. Nu mă așteptam… adică… ce-i cu toate astea?

— Ah, tripleții? Sunt copiii tăi. Îți aduci aminte, nu? A trecut ceva timp.

Privirea lui Sofia s-a întors brusc spre Daniel.

— Copiii LUI?

— Tripleți? întrebă una dintre domnișoarele de onoare, cu voce tare.

Daniel se bâlbâia. Își trecu mâna pe frunte și încercă să râdă, dar râsul i-a ieșit sec.

— Emilia, nu e momentul pentru teatru…

— Nu e teatru, Daniel. E realitate. Pe care ai refuzat să o recunoști. Când m-ai părăsit, eram însărcinată. Ți-am spus, dar m-ai ignorat. M-ai blocat, m-ai șters, m-ai alungat. Dar n-am venit să cer nimic. Am venit pentru că ai insistat să vin. Poate că era timpul să ne vedem în față. Să-ți cunoști copiii. Măcar la nunta ta.

Mulțimea murmura. Oamenii se întrebau unii pe alții în șoaptă dacă știau ceva, dacă auziseră vreodată de copiii lui Daniel. Dar nimeni nu știa. Era prima dată când cineva auzea de tripleți.

— Nu e posibil… șopti Sofia, cu buzele tremurânde. Spune-mi că nu e adevărat, Daniel.

— Sunt doar… niște copii. Poate nici nu sunt ai mei. Emilia minte. Vrea doar atenție, bani…

Emilia zâmbi din nou. Scoase din poșeta elegantă un plic și i-l întinse lui Daniel.

— Aici sunt rezultatele testului de paternitate. Le-am făcut în urmă cu două luni. 99,99% compatibilitate genetică. Dar, te rog, nu te simți obligat să îi cunoști. Am venit doar pentru că m-ai invitat.

Daniel deschise plicul cu mâinile tremurânde. Privirea îi alunecă peste documentul oficial. Literele îi dansau în fața ochilor. Întregul lui plan, toată demonstrația de putere, se prăbușea în fața acestei apariții neașteptate. În loc să o umilească, devenise victima propriei aroganțe.

Emilia se întoarse spre fetițe.

— Haideți, dragele mele. Ne-am făcut apariția. E timpul să plecăm. Tati are o nuntă importantă.

Tripleții se uitară curioase la Daniel. Una dintre ele, cu ochi căprui și păr cârlionțat, îl privi intens.

— Tu ești tata?

Vocea ei limpede străpunse liniștea din hol. Daniel nu știa ce să răspundă. Înghiți în sec, incapabil să articuleze un cuvânt.

— Da, draga mea. Dar e foarte ocupat astăzi, spuse Emilia calm, și îl strânse pe copil la piept. Nu are timp de noi.

O clipă, totul păru că se oprește. Apoi Emilia făcu semn șoferului. Fetițele o urmară, iar oaspeții se dădură la o parte pentru a le face loc. Unii îi zâmbeau. Alții o priveau uimiți. Dar nimeni nu mai râdea. Nimeni nu mai comenta despre cât de frumoasă era Sofia sau cât de bogat era Daniel. Toți discutau acum despre femeia care fusese părăsită, care crescuse trei copii singură, și care venise la nunta fostului ei cu fruntea sus.

Când ușile limuzinei s-au închis și motorul s-a pus din nou în mișcare, Daniel a simțit cum întreaga lui lume se clatină. Oaspeții începuseră să plece, unii tăcuți, alții dezamăgiți, unii chiar râzând pe furiș. Sofia nu mai spunea nimic. Și-a dat jos voalul și l-a aruncat pe jos.

— M-ai făcut de râs, i-a zis ea sec, înainte de a se îndepărta.

Câteva minute mai târziu, mireasa lipsea, oaspeții se risipiseră, iar Daniel rămăsese singur în sala somptuoasă. Doar ecoul pașilor lui mai răsuna printre coloanele de marmură. Își trecu mâna prin păr, simțind cum lumea i se prăbușește. Tot ce construise, fiecare pas spre „măreție”, fusese șters de o apariție simplă, dar plină de demnitate.

Târziu, când hotelul se golise complet, Daniel ieși pe terasa largă. Întunericul căzuse peste oraș, dar el rămase acolo, privind în gol. Și pentru prima dată după mulți ani, se gândi nu la bani, nu la imagine, ci la Emilia. La ce fusese odată. La ce pierduse.

A doua zi dimineață, în fața unui bloc modest de la marginea orașului, o femeie își pregătea copiii pentru școală. Fetele râdeau, îmbrăcate în uniforme albastre, iar Emilia le pieptăna cu răbdare.

Un claxon discret se auzi de afară. Emilia se uită pe geam. În fața blocului, o mașină scumpă, dar discretă, parcase. Din ea coborî Daniel. Fără costum, fără aroganță, cu ochii obosiți și chipul brăzdat de nesomn.

— Pot să vorbesc cu voi? întrebă el, privind fetițele.

— Poți să încerci, răspunse Emilia, cu un zâmbet blând. Dar nu uita: nu ne mai umilești a doua oară. Aici, iubirea nu se cumpără. Se merită.

Și ușa s-a deschis larg. Daniel a intrat timid, într-o lume reală, unde luxul nu valorează nimic dacă nu ai și suflet.