A doua zi, am dus toate cele trei pături în apartamentul meu micuț. M-am gândit să le spăl și să le păstrez ca amintire.

Când am scuturat una dintre ele mai tare, am auzit un sunet sec, „clanc!”, ca și cum ar fi căzut ceva tare pe jos, m-am uitat și am văzut o mică cutie de lemn, învelită într-o bucată de ziar îngălbenit de vreme. Avea colțurile tocite și un mic zăvor ruginit. Am rămas câteva clipe cu privirea lipită de ea, de parcă m-aș fi temut să o ating. În acel moment, fiica mea a venit lângă mine, și, cu ochii mari, plini de curiozitate, a întrebat din nou:

— Tati… păturica s-a mișcat din nou?

Am înghițit în sec. Nu mai aveam curajul să-i spun că e doar imaginație. Era ceva… ceva neliniștitor, dar nu înfricoșător, ci mai degrabă apăsător, ca o amintire prea veche și prea grea.

Am deschis cutia. Înăuntru, era o scrisoare, legată cu o sfoară subțire, și un mic medalion de aur, pe care era gravat un nume: „Ana”. Era numele mamei mele. Mâinile îmi tremurau. Am desfăcut scrisoarea și am început să citesc.

„Dragii mei copii,

Dacă ați găsit această cutie, înseamnă că eu nu mai sunt. V-am iubit pe fiecare dintre voi în felul meu, chiar dacă nu v-am arătat-o mereu. În aceste trei pături am cusut nu doar fire și petice, ci povești, amintiri și doruri. Fiecare pătură are ceva ascuns, ceva ce v-am lăsat special. Pătura aceasta conține o parte din inima mea, pentru tine, cel mai mic, care ai avut mereu grijă de mine. Medalionul mi-a fost dat de mama mea, și sper să-l dai mai departe fetiței tale. În celelalte două pături, frații tăi vor găsi și ei ceea ce le-am pregătit, dacă se vor întoarce vreodată după ele.

Cu dragoste nemărginită,
Mama.”

Am simțit cum îmi încremenește respirația. Am strâns scrisoarea la piept și, pentru prima dată de la înmormântare, am plâns. Nu cu lacrimi de durere, ci cu un soi de alinare, ca și cum, dincolo de moarte, mama găsise o cale să ne fie aproape.

Am așezat medalionul în mâna fiicei mele. L-a privit cu sclipiri în ochi, apoi l-a lipit instinctiv de piept.

— E cald, tati. Parcă e viu!

Din acea zi, am pus păturile într-un cufăr vechi din sufragerie. Nu le-am mai desfăcut, dar parcă toată casa s-a schimbat. Era o liniște blândă, o căldură aparte, de parcă mama era acolo, undeva, privind din colțul odăii.

Timpul a trecut, dar ceva mă rodea. Ce era în celelalte două pături? Ce lăsase mama pentru frații mei, pe care ei, orbiți de graba vieții, le-au aruncat?

Am sunat primul frate. Mi-a răspuns sec:

— Ce mai vrei?

— Te-ai uitat în pătura ta? În cea de la mama?

— Nu, am lăsat-o la tomberon. Ce rost avea?

Am simțit un nod în gât.

— Era ceva în ea. O cutie. O scrisoare de la mama. Poate și pătura ta avea ceva.

A tăcut. Preț de câteva secunde, nu s-a mai auzit nimic la telefon, apoi vocea i s-a înmuiat, pentru prima oară după mult timp:

— Crezi că o mai găsesc?

— Dacă n-au luat-o gunoierii, poate. Du-te și caut-o. Merită.

A închis fără să spună altceva.

Seara, m-a sunat din nou. Vorbea printre sughițuri:

— Am găsit-o. Era acolo, într-un colț, aruncată pe niște cartoane ude. Am deschis-o. Avea o poză cu mine mic, ținut de mama de mână. Pe spate scria: „Pentru băiatul meu cel mare, cel care s-a învățat să fie tare prea devreme. Nu uita că poți plânge.”

Am rămas fără cuvinte. L-am auzit cum plângea, cu sughițuri grele, ca un copil pierdut.

În zilele următoare, am reușit să vorbesc și cu fratele mijlociu. Mai distant, mai ironic, dar cumva apăsat. Îl cunosc, nu-și arată ușor emoțiile. Când i-am spus despre scrisoare, a râs scurt:

— Mamă, ce telenovelă… și totuși… ai zis că fiecare pătură avea ceva?

— Da. Ești sigur că ai aruncat-o?

— Am lăsat-o în portbagaj. N-am mai apucat să o dau jos. E încă acolo.

— Deschide-o. Te rog.

După o pauză, mi-a trimis o poză pe WhatsApp: o cutie mică, identică cu a mea. A doua poză – o scrisoare, pe care a început să mi-o citească cu voce tremurată la telefon:

„Pentru băiatul meu mijlociu, care a fost mereu între cei doi, mereu neînțeles, mereu luptând pentru un loc al lui. Ție îți las cheia dulăpiorului din pod. Știi tu care. Acolo sunt caietele tale cu poezii. Le-am păstrat. Ai fost întotdeauna sensibil, chiar dacă n-ai vrut să recunoști.”

Liniștea s-a lăsat între noi. Știam ce înseamnă pentru el. Nici noi nu-l luaserăm vreodată în serios. Îl tachinam pentru versurile lui. Mama le păstrase. Tăcută, în umbră, cum fusese toată viața, dar cu o dragoste care îmbrăca totul.

După acea zi, ceva s-a schimbat între noi, cei trei frați. Nu brusc, nu spectaculos. Dar ne-am revăzut. Ne-am vorbit mai des. Am început să povestim despre copilărie, despre lucruri pe care le uitasem sau pe care le-am îngropat. Și toate au pornit de la cele trei pături care, odinioară, păreau doar „zdrențe fără valoare”.

Într-o sâmbătă seară, ne-am adunat toți trei la mine. Am făcut o ciorbă simplă, ca-n copilărie, și am desfăcut o sticlă de vin. Fiecare și-a adus păturica. Le-am așezat pe canapea, una lângă alta. Apoi fiica mea a venit, le-a mângâiat și a zis:

— Tati, păturicile nu mai plâng.

Ne-am uitat unul la altul. Niciunul n-a zis nimic. Nici nu era nevoie. Am înțeles, cu toții, că mama ne dăduse, în felul ei tăcut, ultima și cea mai importantă lecție: că iubirea nu se strigă, nu se arată cu gesturi mari, ci se coase în tăcere, în pături vechi, în scrisori ascunse, în gesturi mici care trăiesc dincolo de moarte.

Am adormit toți trei pe canapea, sub cele trei pături, cu fetița mea între noi. Și-am visat o casă veche, cu soba trosnind, cu miros de plăcintă cu mere, și cu mama care cosea, zâmbind, într-un colț, sub o veioză palidă. Era pace. Era acasă. Era iubire.

Iar dimineața, când soarele a intrat pe fereastră, toate păturile miroseau a busuioc.