În noaptea aceea, după ce furtuna s-a domolit, Maria a stat trează lângă Luca și gemenii lui. Nu se putea opri din privit. Undeva, adânc în sufletul ei, știa deja: băiatul acela nu ajunsese întâmplător la poarta ei.

Fusese trimis — ca să-i readucă inima la viață.

Maria simțea cum sufletul i se frânge și se lipește la loc, în același timp. Privea fața blajină a băiețelului și chipurile adormite ale gemenilor, iar în inimă îi creștea o siguranță de nezdruncinat: acești copii aveau sângele fiului ei.

Poate nu direct, dar cu siguranță erau parte din familia ei. Până în acea zi, viața ei fusese doar un șir de dimineți reci și seri pustii. Acum însă, în micul ei cămin, se auzeau din nou respirații, pași, foșnet de pături, chicoteli abia șoptite. Și chiar și plâns.

A doua zi, când soarele a răsărit timid peste acoperișurile ude ale orașului, Maria s-a trezit cu un scop. A pregătit micul dejun cu mâinile tremurând de emoție: ceai cu lămâie, ouă fierte și felii de pâine prăjită cu dulceață de prune, făcută de ea în toamnă.

Luca a mâncat cu poftă, dar nu fără să-și privească cu grijă frățiorii, așezați într-un coș mare de rufe, transformat ad-hoc în pătuț dublu. Bebelușii păreau mai liniștiți, iar fețele lor prindeau culoare.

— Trebuie să merg la Poliție, să anunț că sunteți aici, a spus Maria, spălând cana băiatului.

— Nuuu! a strigat Luca, speriat. Dacă mă iau de lângă ei? Dacă ne duc la un orfelinat?

Maria s-a întors și l-a privit cu o seriozitate caldă. — Ascultă-mă, copil drag. Eu nu o să te las. Dar trebuie să facem lucrurile corect. Dacă vrem să rămânem împreună, trebuie să avem încredere unii în alții și să fim cinstiți.

Luca a dat din cap, cu ochii în lacrimi. Nu avea de ales. În adâncul lui, simțea că poate avea încredere în bătrâna cu mâini calde și miros de mușețel.

Maria a luat paltonul vechi de lână, umbrela și a ieșit la secția de poliție din apropiere. A explicat totul — cum a găsit băiatul în fața porții, cu gemenii, cum a menționat numele Danielei Dinu, și cum era sigură că erau rude.

Ofițerul a notat totul și i-a promis că vor verifica documentele de familie și dosarele accidentului în care murise Daniela. Deși inițial sceptic, când a auzit numele „Andrei Dinu”, a devenit mai atent. I-a cerut Mariei să aibă grijă de copii până când vor lămuri totul.

Timpul trecea altfel în casa de pe Strada Castanilor. Maria, deși îmbătrânită, redescoperea în fiecare zi o energie pe care o credea pierdută. Începea diminețile cu miros de lapte cald și zâmbete firave, apoi întreaga zi era un du-te-vino între schimbat scutece, alinat plânsete, citit povești lui Luca și preparat supe hrănitoare.

Într-o seară, Luca stătea lângă sobă, cu o carte de povești în brațe. Maria îl privea discret. Era un copil sensibil, atent, cu ochii mereu veghind la gemeni. Dar dincolo de maturitatea forțată, se ascundea o durere adâncă.

— Luca, ți-e dor de mama ta? a întrebat ea, cu o voce joasă.

— În fiecare zi… dar… uneori îmi pare că vocea ei începe să se piardă din mintea mea. Mi-e frică de asta.

Maria și-a pus mâna pe umărul lui. — Atunci o să vorbim despre ea des. O să-i ținem amintirea vie, împreună.

Băiatul a zâmbit slab, iar în ochii lui licărea o scânteie de alinare.

După o săptămână, inspectorul de poliție s-a întors cu vești. Investigația confirmase că Daniela Dinu fusese verișoara lui Andrei, fiul Mariei. Gemenii, în vârstă de doar opt luni, erau copiii Danielei, iar Luca era băiatul soțului ei dintr-o relație anterioară, pe care Daniela îl crescuse ca pe propriul copil. Rudele apropiate erau puține, iar Maria era singura cu o legătură directă de sânge.

— Dacă doriți, doamnă Dinu, putem începe procedurile de tutelă. Vă avertizez, va fi dificil. Birocrația e greoaie, iar autoritățile nu sunt întotdeauna blânde.

Maria a oftat, privind spre poza cu Andrei de pe perete. — Pentru ei, a zis. O să fac tot ce trebuie. Chiar și să învăț din nou să merg la Primărie cu dosare.

Lunile au trecut. Casa Mariei s-a transformat. Au apărut jucării în colțuri, rufe întinse pe sfoară în bucătărie, desene lipite pe frigider și, uneori, plânsete în miez de noapte. Dar odată cu haosul, venise și bucuria.

Vecinii au început să se mire. La magazinul din colț, vânzătoarea spunea:

— Ați văzut-o pe doamna Dinu? Merge drept, cu pieptul înainte, de parcă ar avea din nou treizeci de ani!

Iar copiii… gemenii au început să spună „buni” în loc de „mama”, iar Luca îi spunea Mariei uneori „mamaie”, alteori „mama”. Nimic nu o făcea mai fericită decât acel cuvânt rostit cu dragoste.

Dar într-o zi, un bărbat a apărut la poarta casei. Avea o mapă în mână și o privire rece.

— Mă numesc Claudiu Petrescu. Sunt fratele tatălui gemenilor. Am venit să iau copiii.

Maria a simțit cum i se taie picioarele. — Să-i luați?

— Am dreptul legal. Nu am fost informat de autorități. Dar sunt rudă de sânge. Și am posibilități. Avocatul meu a depus deja actele.

Cuvintele lui erau ca gloanțele. Maria se prăbușise pe scaun. A stat toată noaptea rugându-se. Luca nu înțelegea ce se întâmplă, dar simțea tensiunea.

A doua zi, la tribunal, Maria a mers ținând gemenii de mână și cu Luca alături. În fața judecătorului, Claudiu a prezentat hârtii, argumente, cifre.

— Eu am bani, condiții, cunoștințe. Ce le poate oferi o bătrână singură?

Maria s-a ridicat, tremurând. — Nu am bani, dar am inimă. Am crescut deja un copil, pe fiul meu. Și l-am pierdut. Acești copii mi-au fost trimiși nu ca să-i salvez eu, ci ca să mă salveze ei pe mine. Îi iubesc și ei mă iubesc. Nu am tot ce aveți dumneavoastră, domnule Petrescu, dar le pot da o casă plină de căldură. Asta nu apare pe nicio hârtie.

Luca s-a ridicat și el. — Dacă îi luați, mă duc cu ei. Eu n-o să plec de lângă mamaie. Nu mai pot pierde încă o familie.

Judecătorul a tăcut. Apoi a rostit:

— În baza legăturii afective demonstrabile, stabilită prin ancheta socială, instanța hotărăște încredințarea minorilor în grija doamnei Maria Dinu, cu supraveghere periodică. Cazul va fi reevaluat la șase luni.

Maria a izbucnit în plâns. Luca a sărit în brațele ei. Claudiu Petrescu a ieșit din sală fără să spună nimic.

În acea seară, casa din Strada Castanilor vibra de râsete și povești. Maria făcea plăcintă cu brânză, Luca spăla vasele, iar gemenii se jucau pe covor cu un cățeluș de pluș. Fiecare colțișor era plin de viață.

Și chiar dacă ticăitul ceasului încă răsuna în liniște, Maria nu mai era singură. Fiecare bătaie era o mărturie a unei iubiri regăsite.

Ploua din nou afară, dar în casă era cald. Iar pentru Maria, fiecare picătură ce lovea geamul nu mai aducea tristețe — ci amintirea acelei zile când un băiat amărât a bătut la poarta inimii ei… și i-a schimbat viața pentru totdeauna.