Bunica mea, în vârstă de 68 de ani, a scris în grupul de familie cerând bani. Nimeni nu i-a răspuns.
După două zile, i-am transferat eu banii. În noaptea aceea, a murit.
Când am ajuns la ea acasă, am încremenit. Folosise banii ca să cumpere…
…un tort. Un tort simplu, alb, cu flori delicate din cremă de unt. Stătea neatins pe masa din bucătărie, lângă un cuțit mic de plastic și șapte șervețele din hârtie, împăturite cu grijă. Mi se strânge pieptul când văd un bilețel lipit lângă el: „La mulți ani, Andrei. Sunt mândră de tine. Cu drag, Bunica.”
Mă prăbușesc pe primul scaun din apropiere. Astăzi este ziua mea. Nici măcar nu-mi aminteam.
Casa e tăcută, cu un vag miros de lavandă și scorțișoară — același parfum pe care-l purta mereu. Îl simt pe perdelele vechi, pe pernele scaunelor, peste tot. Înghit în sec și privesc în jur. Pantofii ei sunt lângă ușă. O cană cu ceai, răcită, stă pe tejghea. Nu se aștepta să moară.
Pășesc mai adânc în casă, trecând pe lângă fotografiile de pe perete. Eu, cu toca pe cap la absolvire, ea ținându-mă în brațe, cu ochii plini de lacrimi. Una de când aveam opt ani, fără dinții din față, ținând un desen făcut cu creioane colorate. Le păstrase pe toate.
Pe măsuța din sufragerie găsesc un plic uzat, cu numele meu scris frumos, cu litere rotunjite. Mâinile îmi tremură când îl deschid.
Înăuntru era o scrisoare:
„Dragul meu Andrei,
Dacă citești asta, înseamnă că am plecat. N-am vrut să plec așa — nu azi, dintre toate zilele — dar doctorii mi-au spus că se poate întâmpla oricând.
Am cerut bani pentru că am vrut să-ți ofer încă o dată o aniversare ca pe vremuri, cum făceam când erai mic. Îți amintești de vânătorile de comori? De checul cald cu banane? Am vrut să-ți văd zâmbetul din nou, chiar dacă doar în inima mea. Știu că ești adult acum. Știu că ai viața ta. Dar pentru mine vei fi mereu băiețelul acela dulce care îmi ținea mâna când traversam strada.
Mi-aș fi dorit să am mai mult să-ți ofer. Nu doar bani — mai mult timp, mai multe cine, mai multe dimineți de duminică.
Nu fi supărat pe ceilalți. Oamenii se iau cu viața. Uită. Dar să nu crezi vreodată că nu ai fost iubit.
Cu drag mereu,
Bunica”
Acum plâng. Plâng din acelea care te iau prin surprindere, urâte și de nestăpânit. Strâng scrisoarea în pumni, ca și cum aș putea s-o aduc înapoi.
Telefonul vibrează în buzunar. Un mesaj de la verișoara mea, Cristina, pe grupul de familie:
„Stați… bunica e bine? Tocmai am văzut transferul tău în extrase.”
Mă uit fix la mesaj. Apoi deschid grupul pentru prima oară în ultimele zile. Acolo unde ea scrisese:
„Îmi pare rău că vă deranjez, dar poate are cineva posibilitatea să mă ajute puțin pentru medicamente și alimente? Mai am foarte puțin.”
Avea un singur emoji cu inimă — de la mine. Nimeni altcineva nu răspunsese.
Un val de furie îmi urcă în piept. Nu doar furie. Vină. Rușine. O rușine care te roade pe dinăuntru.
Scriu, cu mâinile tremurânde:
„A murit. Aseară. Banii pe care i-am trimis? I-a folosit ca să-mi cumpere un tort de ziua mea.”
Atașez o poză cu tortul și bilețelul. Nu mai aștept răspunsuri. Nu pot.
Mă ridic și încep să mă plimb prin cameră, mintea îmi gonește. Nu pot sta aici. Nu în liniștea asta, nu înconjurat de umbrele a tot ce a lăsat în urmă. Mă plimb prin casă, cameră cu cameră, văzând urmele vieții ei peste tot. Un proiect de tricotat abandonat pe fotoliu. Ochelarii lăsați pe un roman polițist — din acelea pe care le devora mereu.
În dormitor, geanta ei stă desfăcută pe pat. Văd un teanc de felicitări, legate cu un elastic. Mă așez și le iau cu grijă.
Sunt toate felicitări de ziua mea. Unele vechi, îngălbenite, altele recente. Toate pentru mine.
Nu a ratat niciun an. Le păstrase pe toate — copiile carbon pe care le scria și le ținea ca să-și amintească ce-mi scrisese. Iar deasupra, una pe care nu o trimisese niciodată:
„La mulți ani, Andrei, pentru cei 30. Sper să găsești fericirea. Sper să te ierți.”
Îmi scapă un oftat. Ce voia să spună?
Ușa dulapului scârțâie când o deschid. Cutii așezate frumos pe podea. Fiecare are o etichetă:
„Desenele lui Andrei.”
„Scrisorile lui Andrei.”
„Proiectele școlare ale lui Andrei.”
Păstrase tot.
Ultima cutie îmi atrage privirea:
„Scrisori netrimise.”
O deschid.
Zeci de foi. Majoritatea adresate mie. Unele mamei mele. Unele unchiului și mătușii. Unele pline de supărare. Altele pline de dragoste. Una începea așa:
„Pentru cel care va găsi asta după ce voi pleca.”
O citesc:
„N-am vrut niciodată să fiu o povară. Asta e cel mai greu lucru când îmbătrânești. Dispari încet. Mai întâi din agendele oamenilor. Apoi din telefoanele lor. Și, în final, din inimile lor.
Am crescut trei copii. Am avut două servicii. Am avut grijă de tatăl vostru până în ultima zi a vieții lui.
Tot ce mi-am dorit a fost să fiu ținută minte.”
Rămân fără aer. Greutatea cuvintelor ei mă strivește. Știa. Simțea cum distanța dintre noi crește, rece, din toate direcțiile.
Și eu am fost parte din asta.
Am crezut că dacă trimit bani e de ajuns. Am crezut că un mesaj din când în când înseamnă ceva. Dar prezența… prezența contează. Să fii acolo. Să te arăți. Și am eșuat.
Un ciocănit brusc mă sperie.
E aproape ora 9 seara.
Deschid ușa. În față e Cristina, cu rimelul curs și un buchet de flori în mână, buza de jos tremurând.
„Îmi pare rău… n-am crezut… Am așteptat ca altcineva să o ajute…”
În spatele ei, oprește mașina unchiul Mihai. Apoi mătușa Raluca. Apoi mama.
În jumătate de oră, casa e plină.
Plină — cum nu mai fusese de ani.
Nimeni nu spune mare lucru la început. Stăm. În liniște. Bem ceai din ceștile ei diferite, ne uităm la tort.
Mama întreabă încet:
„Oare știa cât de mult o iubeam?”
Nimeni nu răspunde.
Pentru că adevărul e: nu știm.
Dar liniștea se rupe. Fiecare are ceva de spus. Amintiri. Regrete. Râsete printre lacrimi. Unchiul Mihai recunoaște că n-a mai sunat-o de ziua ei de cinci ani. Raluca zice că n-a deschis ultima scrisoare pe care i-a trimis-o bunica.
Cristina plânge cu hohote, ținând în brațe un cadou neînceput — găsit în camera de oaspeți. Împachetat în hârtie galbenă, cu un bilet:
„Pentru strănepoțica mea. Să se simtă mereu iubită.”
Decidem să aprindem lumânările de pe tort. Toate cele șapte. Cântăm — fals, printre lacrimi, dar tare.
Tai tortul și împart felii pe șervețelele pe care ea le împăturise cu grijă.
Prima înghițitură e grea. Dulce. Moale. Ca în copilărie. Ca brațele calde și poveștile de seară.
Ridicăm un pahar pentru ea — pentru femeia care știa culoarea preferată a fiecăruia, care făcea gem de casă, care suna în fiecare duminică până am încetat să mai răspundem.
În noaptea aceea, nimeni nu pleacă. Scoatem pături, dormim pe canapele, ne strângem pe jos.
Iar dimineața, casa nu mai e tăcută. E plină de mișcare. De viață.
Mă așez la masa din bucătărie, acolo unde ea bea ceaiul în fiecare dimineață, și deschid caietul ei de adrese. Cel care stătea lipit de frigider.
Nume și numere. Vecini de demult. Prietene de la biserică. Coafeza. Unii îmi sunt necunoscuți.
Dar încep să-i sun.
Pe rând, spun:
„Bună ziua, sunt Andrei, nepotul Margaretei. Voiam doar să vă anunț că a trecut la cele veșnice, iar azi ținem o mică comemorare la ea acasă.”
Și vin.
Până la prânz, casa e plină. Oameni aduc mâncare, plăcinte cu piersici, fotografii, amintiri. Un bărbat pe nume nea Fane, de la magazinul de bricolaj, plânge spunând că bunica îi aducea prăjituri în fiecare vineri.
Facem un perete al amintirilor. Oamenii lipesc bilețele, poze Polaroid, poezii scrise de mână. Un băiețel de vreo zece ani pune un desen cu ea ținând în brațe o pisică cu aripi de înger:
„Pentru doamna Margareta. Mulțumesc pentru îmbrățișări.”
Pe măsură ce ziua trece, îmi dau seama:
N-a fost uitată. Nu cu adevărat.
Doar aștepta să ne amintim din nou.
Spre seară, fac o ultimă plimbare prin casă. Adun felicitările, scrisorile, pozele. Le împachetez cu grijă, cu respect. Știu ce am de făcut.
Nu mă mai întorc la apartamentul meu în seara asta.
Rămân aici.
Grădina bunicii are nevoie de îngrijire. Leagănul din pridvor scârțâie. Poveștile ei trebuie spuse mai departe.
Și eu trebuie să învăț din nou cum să fiu prezent. Nu cu bani. Nu cu emoji-uri.
Ci cu suflet.
Așa că încep. Găsesc ceșcuța ei preferată. Mă așez în fotoliul ei de lângă fereastră. Și scriu un mesaj nou pe grupul de familie:
„Comemorarea bunicii a fost frumoasă. A contat. Ne-a iubit. Și am uitat să o iubim așa cum merita. Eu rămân la ea acasă o vreme. Dacă vreți să treceți pe la mine, ușa e deschisă. Checul cu banane e în cuptor.”
Trimit.
Și, jur, în liniștea care urmează, parcă o aud fredonând.
