Polițiștii și-au aruncat priviri îngrijorate. Inima Elenei s-a strâns și atunci, un strigăt s-a auzit de la etajul superior al spitalului. Un bărbat în halat de spital fugea pe hol, iar în urma lui doi infirmieri strigau „Opriți-l! E contaminat!” Elena a simțit cum i se strânge stomacul și și-a tras instinctiv fetița mai aproape. Darius, deși slăbit, încerca să se ridice din pat, dar doctorița Andreea l-a împins ușor înapoi.

— Nu trebuie să vă mișcați. Corpul dumneavoastră e deja supus unui stres enorm. Vă rog, aveți încredere în noi.

— Contaminat? Ce înseamnă asta? întrebă Elena, dar vocea i se stinse în zumzetul panicii care începea să cuprindă secția.

Doctorița Andreea își scoase masca pentru o clipă și se uită direct în ochii ei. Nu mai era loc de ocolișuri.

— Soțul dumneavoastră a fost expus la o substanță experimentală. Nu e doar corozivă… pare să aibă un efect ciudat asupra țesutului uman, aproape biologic. Am mai avut un caz acum două zile. Același tip de leziuni, aceeași poveste: muncitor în construcții, șeful îi cerea să semneze acte false.

Elena simți cum camera se învârte în jurul ei. Două cazuri? Substanță experimentală? Și dacă nu era o coincidență?

— Trebuie să plecăm de aici, zise Darius, cu voce joasă, dar fermă. Mă vor mort. Rică… el e în spatele tuturor acestor nenorociri.

— Nu te mișca, îl imploră Elena, cu lacrimi în ochi. Vom face plângere, vom merge la presă, vom merge la Poliție!

— Dacă mai apucăm, zise Darius cu o grimasă de durere. N-ai înțeles? Nu e doar despre mine. Sunt alții. Poate zeci. Și toți tac de frică.

În acel moment, unul dintre polițiști primi un apel și se îndepărtă rapid. Îl ascultă cu atenție, apoi se întoarse spre ceilalți:

— Rică Damian a fost găsit în această dimineață… mort. Într-un șanț din apropiere de șantierul unde lucrați.

O liniște ciudată coborî peste cameră. Elena simți că sângele i se scurge din vene. Era bucurie? Frică? Un amestec imposibil de digerat. Polițistul continuă:

— Dar înainte să moară, a fost filmat de camerele de supraveghere de la un laborator abandonat de la marginea orașului. Și ce am găsit acolo… e de necrezut.

Au adus un laptop și au redat un filmuleț. Rică, cu o figură brăzdată de teamă, vorbea într-un monolog ciudat:

„Nu știam ce era în butoaiele alea… Doar ne-au spus să le manipulăm cu grijă. Cică erau mostre pentru un proiect medical. Dar am văzut ce făcea cu pielea, cum topea carnea. Și totuși… eram plătit bine. Prea bine. Apoi mi-au spus să scap de probe. Să le ard. Și… și când Darius a refuzat să semneze… au zis că n-o să plece viu de acolo.”

Clipul se încheie brusc. Doctorița Andreea își dădu jos ochelarii.

— Trebuie să mutăm familia Ciobanu într-un loc sigur. Acum.

— Adică suntem ținte? întrebă Elena tremurând.

— Nu doar voi, ci toți cei care știu ce s-a întâmplat. E o rețea mai mare în spate. Laboratorul ăla aparține unei firme obscure, cu legături internaționale. Nu avem timp să așteptăm mandate sau decizii de sus.

În acea noapte, familia Ciobanu a fost dusă într-un centru de protecție a martorilor. Elena, Darius și Larisa au fost mutați într-un apartament securizat, cu geamuri blindate și pază 24 din 24. Dar niciun zid nu putea opri coșmarurile.

Zilele următoare au fost un amalgam de interviuri, analize medicale și mărturii. Alți muncitori au început să apară cu simptome similare, dar puțini aveau curajul să vorbească. Cei care o făceau, dispăreau sau se răzgândeau brusc.

O echipă de investigații jurnalistice de la o publicație mare a aflat de caz și a început să sape. În câteva zile, scandalul a luat amploare: o firmă fantomă, cu acționari înregistrați în paradisuri fiscale, primea fonduri pentru cercetări „medicale” și experimenta pe oameni fără știrea lor. Butoaiele cu substanța toxică fuseseră „testate” pe muncitori simpli, neștiutori.

Darius devenise simbolul luptei pentru adevăr. A apărut în emisiuni, a dat interviuri și a devenit vocea celor care până atunci fuseseră reduși la tăcere. Cu toate astea, rănile de pe spate nu dispăreau. Chiar și după luni de tratamente, urma substanței rămânea prezentă: o arsură lentă, o durere continuă.

Într-o seară, în timp ce Larisa dormea, Elena l-a privit pe Darius cum stătea pe marginea patului, cu capul în mâini.

— Încă doare? l-a întrebat ea, apropiindu-se.

— Fizic, da. Dar mai tare doare faptul că am fost trădat. De un om cu care beam cafeaua în fiecare dimineață.

— Ai făcut ce era corect, i-a răspuns ea. Și datorită ție, poate alții nu vor mai suferi.

— Poate, oftă el. Dar prețul a fost mare.

În lunile următoare, ancheta a dus la zeci de arestări. Secretele murdare ale unei industrii ilegale au ieșit la lumină. Iar Elena, deși nu și-ar fi dorit niciodată să ajungă în centrul unui asemenea coșmar, învățase un lucru esențial: când cineva drag suferă, nu taci. Nu amâni. Și nu te prefaci că e doar „o alergie”.

După aproape un an, familia Ciobanu s-a mutat într-o casă nouă, departe de București, într-un sat liniștit din Ardeal. Viața reîncepea să capete sens. Larisa mergea la grădiniță, Darius își găsise un loc de muncă la o firmă cinstită, iar Elena… scria o carte. O carte despre curaj, trădare și supraviețuire.

Când a ieșit prima ediție de sub tipar, pe copertă scria cu litere mari:

„Nu e doar o alergie. E o conspirație.”

Iar în prima pagină, un singur rând:

„Pentru toți cei care au avut curajul să spună adevărul. Și pentru cei care încă n-au reușit.”

Deznodământul nu a fost unul cu aplauze și final fericit de film american. A fost real, dureros, dar autentic. Iar Elena, privind la cicatricile de pe spatele soțului ei, știa că fiecare poveste lasă urme. Dar unele răni merită purtate.