Bucătăria mea — aceeași bucătărie în care Sorina obișnuia să danseze duminica dimineața — era plină de motocicliști. Adevărați. Cu piele, bocanci grei, vestele lor de club și tatuaje până la gât.

Unul dintre ei tăia legume pe blatul de lemn cu un cuțit din setul de bucătărie pe care îl cumpărasem împreună cu Sorina de la târgul de Crăciun din Sibiu. Altul se aplecase peste cuptor și verifica o tavă de cozonaci. Cozonaci. În casa mea. În ziua în care îmi înmormântasem soția.

Am făcut un pas înăuntru, iar scârțâitul podelei a făcut ca toți să se întoarcă spre mine. Tăcerea care a căzut în bucătărie era densă ca fumul de țigară ce plutea în aer.

Mă așteptam la agresivitate, la răutăți, poate chiar la violență. Dar ce-am văzut în ochii lor a fost… recunoaștere. Nu vină. Nu frică. Ci un soi de tristețe familiară. Unul dintre ei, un tip înalt, chel, cu barbă lungă și albă, s-a apropiat cu pași măsurați, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu mă sperie.

— Radu, nu? a întrebat.

Am încuviințat scurt, strângând drapelul la piept ca pe o ancoră într-o furtună pe care nu o înțelegeam.

— Îmi pare rău pentru pierderea ta. Sorina… Sorina a fost una dintre cele mai bune femei pe care le-am cunoscut vreodată.

— Cum… de unde o cunoșteați? am întrebat, de parcă nu mi-ar fi fost clar că viața mea tocmai fusese dată peste cap și nu mai exista niciun punct fix.

Chelul m-a privit drept în ochi și mi-a răspuns cu o sinceritate tăioasă:

— Ne-a salvat viața. Pe toți.

M-am clătinat ușor, cu mâna pe marginea mesei. Ceva nu avea sens. Sorina fusese asistentă medicală, da, dar și o femeie simplă, retrasă. Nu mi-o imaginam niciodată în compania unor bărbați care mergeau cu Harley-uri și purtau insigne cu „Frăția Lupului Negru”.

— A fost îngerul nostru. Ne-a tratat rănile, ne-a adus de mâncare, a stat de vorbă cu noi când nu ne mai vorbea nimeni. Timp de doi ani, a venit o dată pe săptămână la centrul de reabilitare de lângă Piatra Neamț. Fără să ceară nimic în schimb.

Am clipit de câteva ori, încercând să îmi amintesc dacă Sorina mi-a spus vreodată despre asta. Poate pomenise cândva de voluntariat, dar nu i-am dat importanță. Niciodată nu mi-a spus ce fel de oameni ajuta. Poate pentru că știa că n-aș fi înțeles.

— Dar de ce sunteți aici? am întrebat cu voce scăzută, privind în jur la ușa distrusă, la vasele scoase, la mirosul de prăjituri care se răspândea în aer.

Un alt bărbat, mai tânăr, cu o cicatrice care îi traversa sprânceana stângă, a spus:

— Pentru că ea ne-a fost familie. Iar familia nu te lasă singur când totul se prăbușește.

Chelul a oftat și a făcut un semn spre un dosar gros așezat pe masa din sufragerie.

— A lăsat instrucțiuni. Pentru tine, pentru casă, pentru noi. A spus că, dacă într-o zi nu se mai întoarce, să venim și să avem grijă de tot. A spus că o să fii prea dărâmat ca să faci față singur.

Mi-am întins mâna spre dosar, cu degetele tremurânde. Pe copertă scria, cu scrisul ei ordonat: „Pentru Radu. Și pentru băieți, dacă ajung înaintea mea.”

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie și m-am așezat. Am deschis dosarul și am început să citesc, în timp ce vocile din jur se estompau.

„Dragul meu Radu,

Dacă citești asta, înseamnă că m-am dus. Știu că ești distrus. Și știu că ai să te închizi în tine și o să vrei să rămâi singur, în tăcere. Dar te rog, nu face asta. Am petrecut doi ani voluntar într-un loc unde oameni pierduți încercau să-și regăsească viața. Oameni care au căzut și s-au ridicat. Oameni pe care lumea îi judecă. Dar care m-au învățat ce înseamnă să ai o a doua șansă. I-am iubit ca pe niște frați. Le-am spus despre tine. Despre cum știi să rânduiești lemnele în sobă ca un artist. Despre cafeaua pe care o faci duminica. Despre cum taci, dar spui atât de multe.

Le-am spus că, dacă va veni ziua în care nu mă voi mai întoarce, vreau să vină la tine. Să te ajute. Să îți aducă puțin din viața care mi-a dat mie sens în ultimii ani. Nu te înfuria, Radu. Lasă-i să stea. Lasă-i să repare ce e rupt. Ei știu cum se face asta.”

Am lăsat dosarul jos și mi-am acoperit fața cu palmele. Lacrimile curgeau fără oprire, dar nu mai erau doar lacrimi de durere. Erau de uimire. De recunoștință. De rușine că nu știusem. Și de speranță, o fărâmă firavă, pe care nu o mai simțisem de când am ținut mâna Sorinei pe patul de spital.

Motocicliștii au început să se miște din nou, cu respect, fără grabă. Unii pregăteau masa, alții dădeau cu mopul, altul a înlocuit becul ars de la intrare. Nu era invazie. Era familie, exact cum spusese ea.

În următoarele zile, au transformat casa mea în locul pe care Sorina îl merita. Au vopsit gardul. Au reparat balustrada care scârțâia de ani de zile. Au plantat flori în grădină, iar într-un colț au pus o bancă nouă, cu o placă de lemn gravată: „În amintirea Sorinei. Îngerul nostru.”

Vecinii au fost sceptici la început. Dar când au văzut că motocicliștii le ajută cu cumpărăturile, că repară gardul lui tanti Florica, că mută lemnele pentru familia Stoica, au început să îi salute cu zâmbetul pe buze.

Și eu? Eu am început să respir din nou. Într-o seară, când m-au invitat să stăm în jurul focului și să povestim, am simțit că nu mai sunt singur. Le-am spus despre prima oară când am văzut-o pe Sorina dansând desculță prin casă. Despre cum obișnuia să-mi lase bilețele prin toată casa, cu glume și declarații. Și bărbații aceia, duri și plini de cicatrici, au ascultat cu ochii umezi, ca niște copii care ascultă basme.

Într-o duminică dimineață, am auzit muzică din bucătărie. Am intrat și i-am văzut pe doi dintre ei dansând caraghios, imitând mișcările Sorinei. Râdeau. Și eu am râs cu ei. A fost prima oară când am râs de când ea s-a dus.

Și-atunci am înțeles. Ea nu ne-a părăsit. Ne-a lăsat unul altuia. Un om simplu, dar cu o inimă cât universul, a reușit să unească lumi care altfel nu s-ar fi atins niciodată. Iar casa mea, care altădată era doar a noastră, devenise acum un sanctuar de vindecare, de iertare, de începuturi.

Într-o zi, când am deschis o cutie veche cu lucrurile ei, am găsit un alt bilet. Pe el scria: „Dacă viața te zdrobește, reconstruiește cu ce ai mai bun din ea. Dragostea.”

Și așa am făcut. Cu dragostea ei. Cu băieții care au devenit frații mei. Cu fiecare cafea făcută cu grijă. Cu fiecare glumă împărtășită în jurul focului. Cu fiecare floare care înflorește în grădina ei.

Nu i-am pierdut. I-am câștigat. Și pe ea, cumva, o simt mai prezentă ca niciodată.