Curtea a amuțit. Respirația lui Leo s-a blocat în piept.

Leo simte cum obrajii îi iau foc, dar nu de rușine, ci de ceva ce n-a mai simțit până acum: recunoștință. Maya nu doar că i-a luat apărarea, dar a făcut-o fără ezitare, fără frică, într-un loc unde el fusese zilnic tratat ca o povară.

Băieții din cerc se uită unii la alții încurcați, căutând parcă un semn de aprobare unul de la altul, dar nu mai au aceeași siguranță. Ceva s-a schimbat. Maya le-a spart aroganța cu o frază simplă și curajoasă.

Leo își ridică privirea pentru prima dată. O privește pe Maya și vede în ochii ei o forță pe care el n-a mai văzut-o la nimeni de vârsta lor. Fata îi face un semn ușor din cap și, fără să mai spună nimic, îl apucă de mână și îl trage după ea, printre colegii care acum se dau într-o parte, muți de uimire.

De atunci, totul se schimbă. Nu peste noapte, dar încet, sigur. Leo începe să zâmbească mai des, iar Maya devine o prezență constantă în viața lui. Se așază mereu lângă el la ore, mănâncă împreună în pauze și își împărtășesc povești despre viață — atât de diferite, dar în același timp, atât de asemănătoare.

El vine dintr-un palat rece, plin de marmură și liniște. Ea vine dintr-un apartament înghesuit cu patru frați, râsete, mâncare simplă și gălăgie. Dar când sunt împreună, par să fie în același univers cald și sigur.

La început, profesorii o privesc pe Maya cu suspiciune. E de etnie romă, provine dintr-un cartier cunoscut mai degrabă pentru scandaluri decât pentru olimpici. Însă fata îi uimește pe toți: are o inteligență vie, răspunde cu o sinceritate care dezarmează și citește cu o pasiune rar întâlnită chiar și la adulți. Leo o admiră. Ea îi oferă nu doar prietenie, ci și o oglindă în care își vede propriul potențial, dincolo de handicapul său.

Într-o zi, în timpul orei de limba română, profesoara le dă o temă: să scrie o compunere despre cel mai curajos act la care au fost martori. Leo, care de obicei scrie doar cât să nu ia nota patru, stă cu stiloul în mână mai mult de un minut, uitându-se pe geam. Apoi începe să scrie. Scrie despre o fată cu pantofi uzați care a sfidat o întreagă curte cu o singură frază.

Scrie despre un băiat cu un singur picior care a învățat ce înseamnă să fii văzut cu adevărat. Când profesoara citește lucrarea, se oprește. O citește din nou. A doua zi, îl cheamă pe Leo după oră și îl întreabă calm dacă poate citi textul lui în fața clasei. Leo ezită, dar Maya îl încurajează din ochi.

Când își citește compunerea, toți colegii tac. Mulți dintre ei roșesc, recunoscându-se în descrierile pline de ironie și răutate. La final, Maya aplaudă prima. Apoi încă un coleg. Apoi toți. Pentru prima dată, Leo nu mai este băiatul-robot. Este Leo, cel care a avut curajul să simtă și să spună adevărul.

Pe măsură ce lunile trec, prietenia lor devine tot mai strânsă. Leo o invită pe Maya la vila părinților săi. Mama lui, rece și mereu preocupată de aparențe, strâmbă din nas când o vede pe fată. Nu spune nimic, dar tăcerea ei e grea.

Tatăl lui Leo, însă, e altfel. O privește curios, apoi începe să o asculte. Maya, fără să-și piardă cumpătul, îi vorbește despre visele ei: vrea să devină arhitect, să construiască locuințe pentru familii ca a ei, care nu își permit mai mult decât o cameră. Tudor Toma, omul obișnuit să audă doar planuri de afaceri și investiții, rămâne impresionat.

Într-un weekend, Leo o însoțește pe Maya acasă. Cartierele se schimbă rapid de la marmură la blocuri scorojite. Dar când intră în apartamentul familiei Ionescu, simte ceva ce nu are acasă: viață. Fratele mai mic al Mayei sare la gâtul ei, mama le oferă plăcinte calde, iar tatăl ei, un bărbat obosit dar zâmbitor, îl bate ușor pe umăr și îi spune: „Tu trebuie să fii băiatul despre care tot vorbește Maya.”

Leo râde sincer. Acolo se simte mai puțin singur. Mai puțin diferit.

Într-o zi, școala anunță organizarea unui concurs național de robotică pentru elevi. Tema: „Inovație pentru incluziune”. Leo vrea să participe, dar ezită. Se gândește că va fi din nou ținta ironiilor.

Maya îl convinge: „Cine altcineva ar putea ști mai bine ce înseamnă inovația pentru incluziune decât cineva care trăiește cu o proteză?” Lucrează împreună luni întregi. Maya vine cu ideile, Leo le dă formă. Creează un prototip de proteză inteligentă, care se adaptează automat la teren — un proiect inovator chiar și pentru unii studenți la Politehnică.

La concurs, în fața juriului format din profesori universitari și specialiști, Leo își prezintă proiectul. Maya stă în public, cu inima cât un purice. La final, unul dintre membrii juriului, un bărbat în vârstă cu baston, se ridică și spune: „Azi am văzut viitorul. Și viitorul e făcut de oameni care înțeleg durerea și transformă în soluții.” Leo câștigă premiul întâi.

Presa preia povestea: „Băiatul cu proteză care schimbă lumea”, „Tânărul inventator Leo Toma și prietena lui romă care i-a fost muză”. Deodată, cei care râdeau de el vor să fie prietenii lui. Dar Leo știe cine i-a fost alături când era invizibil. Nu uită.

Într-o seară de vară, pe banca din parcul unde obișnuiau să învețe, Maya se uită la el și întreabă:

„Tu te gândești vreodată cum ar fi fost dacă nu m-aș fi băgat în ziua aia în curte?”

Leo o privește și zâmbește larg.

„Atunci aș fi mers mai departe… cu un singur picior, dar fără inimă.”

O sărută timid. Nu ca într-un film, ci ca în viață — cu emoție, cu recunoștință, cu adevăr.

Astăzi, ani mai târziu, la intrarea în campusul unei fundații caritabile din București, stă o plăcuță pe care scrie: „Fiecare pas contează.” Fundația oferă proteze gratuite copiilor fără posibilități. A fost înființată de Leo și Maya Toma.

Și oriunde merg, fie pe asfalt, fie pe teren accidentat, Leo și Maya pășesc împreună. El, cu o proteză inteligentă. Ea, cu un suflet uriaș.

Pentru că uneori, un singur cuvânt — „prietena” — poate schimba o viață. Sau două.