Mă întorceam din Bacău cu trenul de seară, obosită după două zile grele la spitalul mamei. Am verificat contul și am înghețat—tatăl meu retrasese toți banii fără să spună nimic. L-am sunat imediat, iar el a răspuns calm: „Era timpul să afli ce am făcut cu ei…”

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. M-am ridicat de pe scaunul tare din tren, cu telefonul lipit de ureche, în timp ce peisajul de toamnă se derula ca un film gri pe geam.

— Ce înseamnă asta, tată? Am nevoie de acei bani pentru tratamentul mamei. Tu știi cât costă injecțiile alea! De ce ai făcut asta?!

A oftat lung la capătul firului, iar apoi a rostit cu o voce tremurată, total diferită de tonul lui de bărbat dur:

— N-o să înțelegi acum. Dar trebuie să vii acasă. Trebuie să-ți arăt ceva. Nu pot să-ți spun la telefon.

— Adică nu-mi spui de ce ți-ai băgat nasul în contul meu și mi-ai luat tot ce aveam, dar vrei să vin acasă ca și cum n-ar fi nimic?! Mamă e pe un pat de spital, nu știu dacă o să treacă de noapte, și tu mă chemi acasă?!

— Vină acasă, Andreea. E singura cale.

Telefonul s-a închis brusc. Nu așteptase să-i spun nimic. Doar m-a abandonat în acel apel, la fel cum simțeam că mă abandona în fața unei realități pe care nu o înțelegeam.

Am stat câteva minute uitându-mă fix la ecranul telefonului, în timp ce inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud prin geamul trenului. Apoi m-am așezat la loc. Călătoria spre București părea că nu se mai termină. M-am gândit dacă ar fi mai bine să cobor la următoarea stație și să mă întorc înapoi la Bacău, lângă mama. Dar nu aveam niciun ban la mine. Nici măcar pentru un ceai.

Ajunsă în Gara de Nord, am luat-o pe jos până în Rahova, acolo unde tata încă mai locuia în apartamentul mic moștenit de la bunici. Nu mai fusesem acolo de luni de zile, mai ales după ce părinții mei s-au separat. Eram nervoasă, flămândă și cu ochii plini de lacrimi neplânse.

Când am ajuns, tata m-a așteptat în ușă. Părea mai bătrân decât îl țineam minte. Avea fața trasă, barba albă nerasă și niște cearcăne atât de adânci încât părea că poartă o mască a epuizării.

— Intră, mi-a spus, fără să mă privească în ochi.

Am intrat. Totul mirosea a vechi și a praf. Aceeași masă din lemn de fag, aceeași bibliotecă cu enciclopedii din anii ’80 și mirosul greu al vremurilor trecute.

— Unde sunt banii, tată?

— Așază-te. Îți explic.

— Nu mă așez nicăieri până nu-mi spui unde sunt banii!

Tata s-a dus spre dormitor și s-a întors cu o cutie veche de pantofi. A pus-o pe masă, și-a aprins o țigară – deși știam că medicul îi interzisese – și a ridicat capacul. Înăuntru erau scrisori. Sute. Legate cu panglici.

— Ce sunt astea?

— Viața mea, Andreea. Viața pe care n-ai cunoscut-o niciodată. Asta am cumpărat cu banii tăi.

— Ce?! Ai dat banii pe niște hârtii?

— Nu sunt doar hârtii. Sunt scrisorile mamei tale. Cele pe care le-a trimis, în secret, unui om despre care nici nu bănuiești că a existat.

Mi-a înghețat sângele. Simțeam că pierd contactul cu realitatea. Cum adică, mama trimitea scrisori unui alt bărbat? Am simțit cum în mine se dărâmă toate amintirile din copilărie.

— Uite, a zis tata, și mi-a întins una. Citește-o.

Am luat plicul. Mâinile îmi tremurau. Pe foaie, scrisul mamei. Clar, rotund, cu acel fel blând de a formula frazele. Prima propoziție m-a trăznit:

„Dragul meu Mihai, am visat din nou că ne întâlnim pe malul mării…”

Nu înțelegeam. Mihai? Marea? Mama nu fusese niciodată plecată în vacanță fără noi. Cine era Mihai? M-am uitat la tata, care își stingea țigara în scrumiera crăpată.

— Cine e Mihai?

— Asta e întrebarea, nu-i așa? Și știi ce am făcut cu banii? I-am dat unei femei din Mangalia care i-a păstrat pe toți acești ani, în podul casei ei. A fost prietena mamei tale, de mult. Le găsise acolo după ce mama ta a avut un accident în tinerețe. Iar mama… n-a vrut niciodată să ți le arate.

— Dar de ce? De ce acum?

— Pentru că e prea târziu să mai ascundem ceva. Și poate, doar poate, dacă înțelegi cine a fost mama ta cu adevărat, o vei înțelege și pe tine.

Am petrecut toată noaptea citind scrisorile. Unele erau romantice. Altele păreau scrise în timp ce plângea. Toate îi erau adresate aceluiași bărbat, Mihai, un fost coleg de facultate. Aparent, se iubiseră înainte ca ea să-l cunoască pe tata. Se despărțiseră pentru că el emigrase în Germania, iar mama rămăsese aici, în România. Când l-a cunoscut pe tata, încercase să meargă mai departe. Dar nu reușise niciodată cu adevărat.

Ultimele scrisori erau diferite. Scrise după ce mă născuse pe mine. Vorbea despre cum încercase să fie fericită. Cum iubirea poate avea forme diferite. Cum vinovăția o apăsa, dar în același timp nu voia să renunțe la mine sau la viața pe care o construise cu tata.

Am plâns până dimineață. La ora 7, am primit un apel de la spital. Mama intrase în comă. Am fugit direct acolo. Nu mai conta că nu aveam bani, că nu știam ce voi face. Trebuia să fiu acolo.

În salon, mama era întinsă, palidă, conectată la aparate. I-am luat mâna în mâinile mele și i-am șoptit la ureche:

— Știu tot, mamă. Știu despre Mihai. Știu ce ai simțit. Și nu te judec.

O lacrimă i-a alunecat pe obraz. Doar una.

Au trecut câteva ore. La prânz, mama s-a stins. Liniștit, fără zgomot, ca o frunză care cade toamna și dispare sub pașii celor care nu știu că acolo a fost, cândva, viață.

Am organizat înmormântarea cu ajutorul unei verișoare. Tata nu a vrut să participe. A zis că e mai bine așa. Că el și-a luat deja rămas bun în felul lui. După ceremonie, m-am întors acasă, la cutia cu scrisori. Le-am recitit pe toate. Apoi am scris eu una.

„Dragă mamă,
Azi am învățat cine ai fost cu adevărat. Nu cea din poza de pe perete, nu femeia care gătea cea mai bună ciorbă de burtă, ci sufletul care a iubit cu disperare, dar a ales să rămână. Îți mulțumesc pentru fiecare sacrificiu. Și promit că am să trăiesc în adevăr, chiar dacă doare.”

Am închis scrisoarea și am pus-o în aceeași cutie. A doua zi, am plecat la Mangalia. Nu pentru vacanță. Ci pentru răspunsuri. Am găsit casa femeii care păstrase scrisorile. Era o bătrână blândă, pe nume Anișoara. Mi-a spus că Mihai murise acum doi ani. Nu s-a căsătorit niciodată. A păstrat toate scrisorile mamei, dar nu a trimis niciun răspuns.

— Le citea mereu, mi-a zis Anișoara. Plângea. Niciodată nu m-a lăsat să le ating.

Am plecat pe faleză, cu marea în față și vântul în păr. Acolo, am înțeles că mama nu mi-a ascuns adevărul din rușine, ci din iubire. Din dorința de a nu distruge ceva ce construise cu atâta trudă. Și că tata, în felul lui tăcut și apăsat, încă o iubea. Altfel nu ar fi păstrat acea cutie. Altfel nu mi-ar fi spus.

Acum, când închid ochii și aud valurile, îmi imaginez cum, undeva, pe un mal invizibil al timpului, mama și Mihai se întâlnesc, se privesc, iar sufletele lor își spun ce n-au apucat niciodată să rostească.

Eu? Eu am rămas cu adevărul. Și adevărul doare. Dar și vindecă. Iar uneori, e tot ce avem.