Dar în noaptea nunții noastre, când am ajutat-o să-și descheie rochia… am încremenit pentru că, pe spatele Laviniei, din ceafă până în talie, pielea ei era brăzdată de zeci de cicatrici subțiri, adânci, ca niște răni lăsate de timp, dar și de ceva mult mai crud decât atât. Nu era vorba doar de urmele firești ale bătrâneții. Erau semne vechi, întunecate, care spuneau o poveste pe care n-am știut niciodată că a trăit-o.

M-am oprit. Mâinile mi s-au oprit, respirația mi s-a tăiat.

„Lavinia… ce sunt… cicatricile astea?” am întrebat, cu o voce care-mi tremura.

Ea a închis ochii pentru o clipă lungă, ca și cum încerca să decidă dacă să mă lase în acea parte a sufletului ei pe care o ținuse atât de bine ferecată.

„Mihai,” a spus încet, „nu toate rănile se văd la suprafață. Pe unele le porți o viață… și tot doare.”

S-a așezat pe marginea patului, cu rochia desfăcută pe umeri, și a început să-mi povestească. Și ceea ce am aflat în acea noapte a fost mai dureros decât tot ce aș fi putut bănui vreodată.

După ce s-a mutat la Timișoara, familia Laviniei s-a destrămat. Tatăl ei, despre care crezusem că fusese doar un bărbat sever, devenise violent. Nu doar cu ea, ci și cu mama ei.

Ani la rând, Lavinia a trăit cu frica în suflet, ascunzându-și vânătăile sub mâneci lungi și zâmbete forțate. Mama ei a murit de cancer când Lavinia avea doar 19 ani. La puțin timp după, tatăl ei a murit într-un accident de mașină, lăsând-o singură. Dar răul nu se terminase.

S-a căsătorit tânără, cu un bărbat care părea blând la început. Dar trecutul are un mod ciudat de a-ți atrage aceleași umbre în viață. Soțul ei a devenit alcoolic și gelos. Cicatricile erau urmele anilor în care nu avusese cui să ceară ajutor. Trăise în frică, în tăcere, într-o colivie invizibilă.

M-am așezat lângă ea. Mi-am pus brațul ușor pe umerii ei goi. Nu știam ce să spun. Nicio vorbă nu putea șterge ce trăise. Dar știam ce puteam să-i ofer de atunci înainte: liniște, respect, iubire adevărată.

Am strâns-o în brațe, iar ea a început să plângă. Era un plâns care rupea pieptul, nu pentru că era trist, ci pentru că, pentru prima dată, cineva o ținea fără teamă.

„Mihai… n-am spus nimănui niciodată toate astea,” a șoptit. „Am crezut că o să fugă toți, că o să mă privească altfel.”

„Eu nu fug,” i-am spus. „Am așteptat 40 de ani să te regăsesc. Și dacă ăsta e prețul, atunci îl primesc cu toată ființa mea.”

Acea noapte nu a fost una a pasiunii, ci una a adevărului. Am stat treji până dimineața, ținându-ne de mână, ca doi adolescenți care se întâlnesc din nou pentru prima dată, de data asta fără secrete, fără măști, doar cu dureri împărtășite.

Zilele ce au urmat au fost liniștite și calde. Am început să trăim într-un ritm care ne aparținea doar nouă. Beam cafeaua împreună dimineața, ne plimbam prin pădurea de la marginea Brașovului, făceam cumpărături de la piața veche din centru și ne uitam la filme vechi în fiecare seară. Lavinia începuse să râdă din nou. Și ce râs avea…

Dar rana trecutului nu dispare peste noapte. Într-o zi, după o ceartă minoră despre lucruri banale — de genul „unde ai pus telecomanda” — am văzut cum Lavinia s-a retras brusc, ca un copil speriat. Am realizat că încă purta în suflet reflexele vechilor temeri. M-am dus la ea și i-am spus clar: „Poți să ridici tonul la mine, poți să te enervezi, dar niciodată, NICIODATĂ, să nu-ți fie frică.”

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat cu o forță pe care n-aș fi bănuit-o.

Am decis atunci să mergem împreună la un psiholog. Nu era ușor, dar am vrut să învățăm să trăim fără umbre. Încetul cu încetul, Lavinia a început să-și accepte cicatricile. Nu le mai ascundea, nu le mai ura. Le privea ca pe mărturii ale supraviețuirii.

Într-o zi, mi-a spus: „Știi ce am învățat, Mihai? Că uneori nu trebuie să uităm trecutul, ci să-l îmblânzim. Ca pe un animal rănit care, dacă nu-l mai alungi, nu te mai mușcă.”

Când a venit prima iarnă de când ne mutasem împreună, am decorat casa ca doi copii. Am făcut turtă dulce, am pus ghirlande peste tot, am cântat colinde. Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam frigul iernii în suflet.

În Ajunul Crăciunului, am primit vizita copiilor mei. Dan și Roxana au fost puțin rezervați la început — să-l vadă pe tata cu o altă femeie după moartea mamei. Dar Lavinia i-a cucerit cu blândețea ei, cu poveștile ei și cu prăjiturile cu magiun de prune.

În seara aceea, am stat cu toții la masă, râzând, amintindu-ne de vremuri vechi și construind amintiri noi. Iar în mijlocul acelei bucurii, m-am ridicat și am ținut un toast:

„Viața nu ne dă întotdeauna ce vrem, dar uneori, dacă avem răbdare, ne dă o a doua șansă. Eu am primit-o. Și o prețuiesc mai mult decât orice.”

Toată lumea a aplaudat. Lavinia avea ochii în lacrimi, dar de data asta erau lacrimi de recunoștință, de eliberare.

Astăzi, la un an de la nunta noastră, pot spune cu mâna pe inimă: am regăsit dragostea. Nu dragostea naivă a tinereții, ci dragostea matură, construită pe răni vindecate și pe curajul de a fi vulnerabil.

Și poate că cicatricile ei nu vor dispărea niciodată. Dar știu că acum, când se uită în oglindă, nu mai vede rușine. Vede o femeie care a supraviețuit. Care a iubit. Și care, după 40 de ani… a fost iubită din nou.