Mă forțez să respir, mă forțez să rămân calmă în timp ce mă întorc spre casă. Dar în clipa în care mâna mea atinge clanța, îmi dau seama de ceva înghețător: nu am nici cea mai mică idee în ce mă întorc — sau ce ar putea face Andrei dacă își dă seama că știu.

Și acela este momentul în care totul se schimbă. Momentul în care frica se transformă într-o hotărâre arzătoare, pură pentru că nicio mamă nu-și abandonează copilul. Nu când inima îi urlă că e în pericol. Nu când vocea fiicei ei vine din spatele unui zid rece, înăbușită, ruptă de durere. Îmi ridic privirea, îmi dresez spatele și intru în casă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Îl privesc pe Andrei direct în ochi și zâmbesc.

— Aș putea să folosesc baia, te rog? întreb, cu o voce atât de calmă încât mă mir și eu de mine.

— Desigur, îmi răspunde el, făcând un gest larg cu mâna.

Dar nu merg spre baie. Mă strecor discret pe hol, îmi scot telefonul din geantă și formez numărul de urgență. Poliția. Cu mâna tremurândă, îmi șoptesc adresa în receptor și le spun ce am auzit. Nu pot risca să plece Andrei sau să ascundă ceva. Nu mai am încredere în nimeni altcineva decât în intuiția mea.

Revin în sufragerie. Andrei îmi oferă un ceai pe care îl refuz politicos. Îmi spune despre retreatul Anei, despre cât de bine îi face o pauză. Dar în timp ce vorbește, îl privesc cu atenție. Ridurile din colțurile ochilor, mâinile ușor pătate de ulei — garajul, îmi trece prin minte. Ce făcea acolo?

În mai puțin de douăzeci de minute, aud sirenele. Inima îmi bate nebunește. Andrei se încruntă și se ridică, mergând spre fereastră.

— Ce naiba…? șoptește.

Își întoarce privirea spre mine. Mă vede cu mâna pe geantă, pregătită. Nu spun nimic. Dar în privirea mea știe: eu știu.

— Ai chemat poliția? întreabă cu o voce joasă, periculoasă.

— Am auzit-o. Pe Ana. E în garaj, spun eu, cu o forță care nu-mi mai aparține. A fost acolo tot timpul, nu-i așa?

Înainte să-mi răspundă, doi polițiști intră în casă. Le arăt ușa laterală a garajului și alerg după ei, în timp ce Andrei rămâne înmărmurit în living. Unul dintre agenți scoate un levier și forțează ușa. Când aceasta se deschide, aerul rece și mirosul de umezeală ne izbesc. În colț, legată de un scaun metalic, cu o pătură aruncată peste umeri și fața plină de vânătăi, este Ana.

Țip. Un țipăt care sparge tăcerea. Fug spre ea, în timp ce polițiștii intră și strigă comenzi. Unul îl prinde pe Andrei în timp ce încearcă să iasă din casă. Altul mă ajută să o dezleg pe Ana, care tremură și plânge.

— Mamă… mamă…, șoptește ea, și se agață de mine ca un copil pierdut.

O strâng în brațe și lacrimile curg fără oprire. Nu mai simt frigul, nu mai simt frica. Doar recunoștință că am venit, că am auzit-o, că nu am crezut minciuna.

La spital, Ana primește îngrijiri medicale. Medicii spun că e deshidratată, are câteva coaste fisurate și urme clare de abuz fizic și psihologic. Dar e vie. Trăiește. Și va putea povesti.

În cele două zile următoare, stau lângă ea, ținându-i mâna, ascultând cu inima sfâșiată cum îmi spune, pe bucăți, prin lacrimi și suspine, adevărul pe care l-a ascuns de toți: Andrei nu a fost niciodată soțul blând și iubitor pe care îl părea. Era obsedat de control, gelos, violent. De luni de zile, o izola tot mai mult, o învinovățea pentru orice, și orice contrazicere se transforma în ceartă, iar cearta devenea bătaie.

Când Ana a amenințat că îl va părăsi, Andrei a înnebunit. A ascuns-o în garaj, lăsând-o acolo fără telefon, cu mâncare puțină, doar pentru „a o învăța o lecție”. Ar fi lăsat-o acolo până ceda. Poate chiar până când…

Îmi închid gândurile înainte să le termin.

Poliția îl reține pe Andrei pentru tentativă de omor, sechestrare de persoane și violență domestică. Din dosarul deschis ies la iveală plângeri mai vechi ale altor femei, foste iubite. Nimeni nu l-a crezut. Ana a fost cea care a rupt lanțul. Iar eu… eu am fost acolo când a avut cea mai mare nevoie de cineva.

După câteva săptămâni, Ana se mută cu mine la Pitești. Îi ia timp să doarmă liniștită, fără coșmaruri. Să meargă pe stradă fără să se uite peste umăr. Dar în fiecare zi, îmi spune că începe să respire din nou.

Într-o seară, în timp ce bem ceai pe balcon, îmi spune:

— M-am gândit mult, mamă. O să ajut alte femei ca mine. O să vorbesc. O să povestesc ce mi s-a întâmplat. Pentru că știu că sunt multe care încă trăiesc coșmarul ăsta în tăcere.

O privesc și văd în ochii ei ceva ce credeam pierdut — puterea. Lumina. Și zâmbesc.

— O să fii bine, iubita mea. Ești deja.

Viața noastră nu mai e la fel. Dar e din nou a noastră. Fiecare zi e o reconstrucție. Fiecare pas e o victorie. Iar dragostea dintre o mamă și fiica ei — aceea nu se va rupe niciodată. Nici măcar de zidurile unui garaj rece. Nici măcar de un monstru care purta masca unui soț perfect. Niciodată.

Ana trăiește. Și în fiecare dimineață, când o văd râzând din nou, știu că și eu pot trăi din nou.

Pentru că nu am fost doar mama care a simțit ceva în neregulă.

Am fost mama care a salvat-o.