În camera lui Andrei, totul era exact așa cum îl lăsase el — hanoracul de la școală pe scaun, adidașii lângă ușă, un miros vag de deodorant și gel de duș pentru copii.

Ușa dulapului era întredeschisă, cam de un deget.

Am înghițit în sec și am întins mâna spre clanță.

Iar în clipa în care am deschis larg ușa… mi-a pierit vocea.

Pentru că, lipit cu bandă adezivă de peretele din interiorul dulapului — exact la nivelul ochilor mei — era un plic gros, pe care scria cu scrisul lui Andrei:

DACĂ MI SE ÎNTÂMPLĂ CEVA — ARĂTAȚI-I MAMEI.

Am întins mâna cu degete tremurânde și am desprins plicul, încercând să nu-l rup. Inima îmi bătea în urechi, iar aerul parcă devenise greu de inspirat. L-am deschis cu grijă, de parcă ar fi fost un artefact sacru. Înăuntru, era o scrisoare de mai multe pagini, împăturite atent. Cuvintele începeau simplu, dar cu o maturitate care m-a făcut să simt că fiul meu nu mai era copilul pe care îl știam, ci un suflet care trăise și simțise mult mai mult decât lăsase să se vadă.

„Mamă, dacă citești asta, înseamnă că ceva rău s-a întâmplat. Poate că sunt pe un pat de spital, poate că dorm, poate că… nu știu. Dar vreau să știi că te iubesc. Mult. Și că nu vreau să plângi pentru mine, ci să fii puternică. Pentru mine. Pentru tine. Pentru tata.”

M-am așezat pe marginea patului lui, cu hârtiile strânse la piept. Mâinile îmi tremurau, dar nu m-am oprit din citit.

„Țin un jurnal. Nu ți-am spus niciodată. E ascuns sub salteaua patului meu, pe partea dinspre perete. Scriu în el de când am început să simt că… ceva nu e în regulă cu mine. Nu m-a lovit doar mașina, mamă. Ceva era acolo înainte. O durere ciudată în piept, uneori în cap. N-am vrut să te sperii. Nici pe tata. Dar am simțit că trebuie să-mi scriu gândurile. Dacă se întâmplă ceva, te rog… citește-l.”

Am simțit un nod în gât și lacrimile au început să curgă fără să le mai pot opri. M-am târât aproape, pe genunchi, până la marginea patului și am ridicat salteaua. Acolo, între lemn și burete, am găsit un caiet negru, cu coperți uzate. L-am deschis.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost o schiță cu mine și Mihai, zâmbind, iar Andrei în mijloc, ținându-ne de mână. Desenul era simplu, dar încărcat de emoție.

Apoi am început să citesc.

Pagină după pagină, Andrei își deschidea sufletul: despre cum se simțea diferit, despre cum colegii îl tachinau uneori, despre visurile lui de a deveni scriitor sau poate doctor. Despre o fată pe nume Mara, pe care o plăcea în secret de luni de zile. Despre frica de moarte, pe care o simțise pentru prima oară cu câteva săptămâni înainte de accident.

„Mamă, uneori simt că ceva mă urmărește. O umbră. Poate e doar imaginația mea. Sau poate nu. Dar am început să mă rog. Nu știu dacă Dumnezeu chiar mă aude, dar sper că da.”

Mi-a fost imposibil să nu simt că fiecare cuvânt scris în acel jurnal era o mână întinsă dincolo de lumea noastră. Andrei trăise cu o teamă pe care nu o exprimase niciodată. În fiecare pagină, încerca să ne protejeze, să ascundă frica și să ne iubească cu disperare.

La finalul jurnalului, era o notă, scrisă cu cerneală mai închisă, poate chiar cu două zile înainte de accident.

„Mamă, azi am visat că zburam. Eram deasupra casei noastre, deasupra blocului, și voi mă priveați de jos. Și zâmbeați. Nu vreau să mor. Vreau să trăiesc. Vreau să mă trezesc și să vă spun toate astea în față. Dar dacă nu pot, las jurnalul să o facă pentru mine.”

M-am prăbușit pe podea, ținând jurnalul la piept, strâns, ca pe un colac de salvare. M-am gândit la câte momente pierdusem, la câte lucruri nu știam despre propriul meu copil. Și am plâns, în tăcerea casei noastre, până când nu am mai avut lacrimi.

A doua zi, la spital, m-am întors cu jurnalul în geantă. Mihai era deja acolo, cu cearcăne adânci și ochii goi. I-am întins jurnalul fără să spun nimic. A citit câteva pagini și a început să plângă în hohote, fără rușine.

„Cum am putut să nu știm? Cum am fost atât de orbi?” a șoptit.

I-am strâns mâna. „Nu e vina noastră. A fost… copilul nostru. Și ne-a protejat până la capăt.”

În zilele care au urmat, am stat non-stop lângă patul lui Andrei. Îi citeam fragmente din jurnal. Îi vorbeam despre Mara, despre desenul lui, despre planurile noastre de viitor. Chiar și despre prostioare. I-am pus muzica lui preferată, am adus acasă hanoracul lui, să-i simtă mirosul. Am chemat-o chiar și pe Mara, care a venit cu lacrimi în ochi și i-a adus o brățară roșie cu un nod norocos.

„Nu-l cunosc prea bine,” a spus ea, „dar odată mi-a ținut locul la coadă la automat, când eram în întârziere la mate. A fost singurul băiat care a făcut asta fără să râdă.”

Au trecut două săptămâni. Doctorul Ionescu continua să fie rezervat, dar eu vedeam altceva. Tonusul feței lui Andrei se schimba. Ochii lui, deși închiși, păreau mai puțin adânci, mai vii. Într-o dimineață, i-am simțit mâna mișcându-se, firav. Am urlat după asistente.

A fost doar un reflex, au spus ei.

Dar eu știam mai bine.

În noaptea următoare, am adormit cu capul pe marginea patului lui. M-am trezit brusc, simțind ceva ciudat. Când am deschis ochii, Andrei mă privea. Clipind încet.

„Mamă,” a șoptit.

M-am ridicat brusc, trăgând aer cu zgomot, ca un înecat care a găsit oxigenul. Lacrimile mi-au țâșnit din ochi ca o fântână spartă. L-am sărutat pe frunte, i-am mângâiat obrajii, l-am strigat.

Doctorii au venit alergând. Mihai a ajuns în zece minute, și pentru prima dată în viață, l-am văzut căzând în genunchi de fericire.

Andrei s-a recuperat lent, dar a revenit. Și nu doar fizic. A revenit altfel. Mai profund. Mai deschis. Ne vorbea cu o înțelepciune pe care nici noi nu o aveam. Ne-a spus cum auzise vocile noastre, cum simțea că jurnalul e citit, cum Mara l-a ajutat cu gândurile ei. Și cum simțea că Dumnezeu nu-l uitase.

„A fost întuneric mult,” ne-a spus. „Dar apoi am simțit o lumină caldă. Și vocea ta, mamă. M-a tras înapoi.”

După câteva luni, Andrei a revenit la școală. A devenit preferatul profesorilor. Nu pentru că era cel mai deștept, ci pentru că asculta, înțelegea și oferea. A publicat primul lui eseu despre cum e „să te întorci din neființă” într-o revistă pentru adolescenți. Iar Mara… ei bine, între timp, a devenit mai mult decât o prietenă.

Viața noastră nu mai e ca înainte. Dar e mai bogată. Mai vie. În fiecare seară, Andrei ne spune „noapte bună” cu un zâmbet larg, iar noi ne privim și știm că, dincolo de accident, dincolo de medici și tratamente, a fost ceva mai presus de noi care l-a ținut în viață.

Poate că a fost dragostea. Sau Dumnezeu. Sau poate doar dorința lui de a trăi.

Dar un lucru știu sigur: un bilet șifonat, ascuns într-o palmă, ne-a salvat întreaga lume.