Când, în sfârșit, m-am trezit, slabă și abia respirând, o persoană complet neașteptată stătea lângă patul meu… iar nimic legat de Crăciun nu avea să mai fie vreodată la fel.

Era fratele meu mai mare, Doru. Nu-l mai văzusem de aproape șase ani. Ultima oară când vorbisem fusese tot de Crăciun, când, în urma unei neînțelegeri stupide legate de o moștenire, ne-am certat urât. Nu mi-a răspuns la mesaje, nu mi-a răspuns la telefon. Îl crezusem pierdut pentru totdeauna.

— Doru? am șoptit, cu vocea tremurândă, ca o frunză ruptă de vânt.

— Sunt aici, soră dragă, a zis el, cu ochii umezi. N-ai idee prin ce-am trecut când m-a sunat Marius. Am venit cât am putut de repede.

L-am privit lung, cu o amestecătură de emoții care m-a năpădit brusc — ușurare, vinovăție, recunoștință, dar și o durere amară, profundă, pentru fiul meu. Cel pe care l-am crescut singură, căruia i-am dedicat toată viața mea. Cel care, când viața mi-a atârnat de un fir de păr, m-a abandonat pentru o petrecere.

— Nu Alex… am șoptit, încercând să mă lămuresc. N-a venit Alex?

Doru a privit în jos. S-a lăsat pe scaunul de lângă patul meu, și-a frecat palmele muncite, aspre.

— Nu. Nu a venit. Marius mi-a povestit ce a zis. N-am vrut să cred, dar… am auzit înregistrarea, soră dragă. Doctorița o salvase. L-a pus pe difuzor. A zis că nu era prima dată când un copil își abandona părintele, dar că niciodată nu auzise o asemenea indiferență.

Am închis ochii. Lacrimile mi s-au rostogolit pe obraji tăcuți, reci. Nu de durere fizică, ci de ceva mai greu — de inimă frântă. O mamă care își vede fiul refuzându-i nu doar ajutorul, ci chiar și simplul gest de a veni să o vadă înainte de o posibilă moarte.

— Ai fost la el? am întrebat, după un timp. Ai încercat să-i vorbești?

— Am trecut pe la el, da. Petrecea. Era beat. Avea o tipă străină în brațe și râdea cu niște prieteni. Când m-a văzut, mi-a spus să nu dramatizez. Că „asta e viața” și că „n-are chef de tragedii de Crăciun”.

Am simțit cum ceva s-a rupt definitiv în mine. Un fir invizibil care ne lega, o speranță care trăia poate și după toate greșelile lui. Dar în acel moment, m-am simțit părăsită de propriul sânge. Am strâns mâna lui Doru, singura legătură care-mi mai rămăsese cu familia.

— Mulțumesc că ai venit, am spus.

— Nu te las, a zis el. Nu iar. Și nici n-o să te las singură în noaptea asta.

Au trecut trei zile până m-au mutat din Terapie Intensivă. Recuperarea a fost lentă și dureroasă, dar în fiecare dimineață îl găseam pe Doru acolo, cu o cafea în mână și cu un zâmbet cald.

— Ți-am adus cozonac de la mama, a zis într-una din dimineți. Îți amintești cum stăteam amândoi în bucătărie și furam nucă din aluat?

Am zâmbit, cu ochii în lacrimi. Da, îmi aminteam. Îmi aminteam mirosul de portocale din casă, vocea mamei cântând colinde, râsetele noastre copilărești. Crăciunul, așa cum ar fi trebuit să fie.

Pe Alex, în schimb, nu l-am mai auzit. Nu a dat niciun semn. Nici măcar un mesaj. Poate se aștepta să mor. Poate își făcuse planuri de moștenire. Poate îi era prea rușine. Sau poate chiar nu-i păsa.

Mi-au fost eliberate actele în a șasea zi, chiar înainte de Anul Nou. Doru m-a dus acasă, în apartamentul meu mic, unde am găsit totul exact așa cum lăsasem — luminițele aprinse în balcon, masa pregătită de sărbători, dar fără oameni.

— Rămân cu tine, mi-a zis Doru. Măcar până te pui pe picioare. Și dacă vrei, pot să te iau la mine, la țară. Aer curat, liniște, oameni care încă știu ce înseamnă familie.

Am acceptat. N-aveam nimic de pierdut. De fapt, simțeam că în acel accident nu murisem doar fizic — ci murise și partea din mine care spera că iubirea maternă e suficientă.

La țară, timpul a început să curgă altfel. Diminețile începeau cu miros de cafea și lemn ars, cu zăpadă care scârțâia sub pași și cu liniște. Liniște adevărată, nu cea apăsătoare din spital. În serile lungi, Doru îmi povestea despre viața lui, despre cum a regretat că ne-am certat. Despre cât de dor i-a fost să aibă o soră.

Într-o zi, pe 15 ianuarie, am primit o scrisoare. Scrisul de pe plic îmi era familiar. Era de la Alex. Am ezitat să o deschid. Dar curiozitatea și, poate, un licăr de speranță, m-au împins.

„Mamă,

Nu știu cum să încep. Am aflat că ai supraviețuit. M-a sunat cineva din spital și mi-a zis că ești în afara pericolului. Nu ți-am scris până acum pentru că… sincer, nu știam ce să zic. Da, am greșit. Și nu am scuză. Am fost un laș. Mi-a fost frică. Frică de durere, frică de pierdere, frică să recunosc cât de departe am ajuns de omul care ai încercat să mă crești să fiu.

Am dat cu piciorul în tot ce conta. În tine. Și merit tot ce simți pentru mine. Nu știu dacă vei putea să mă ierți. Nu știu dacă mai am vreun loc în viața ta. Dar dacă într-o zi vei putea să mă privești din nou, eu voi fi aici.

Alex.”

Am citit scrisoarea de trei ori. Și am plâns. Plâns curat, eliberator. Nu era o scuză perfectă. Nici nu ar fi putut fi. Dar era un început.

— Ce-ai să faci? m-a întrebat Doru, privind-o pe geam, către curtea acoperită de zăpadă.

— Nu știu. Încă nu. Dar știu că nu mai vreau să trăiesc în tăcere. Și nici în durere.

Am pus scrisoarea într-un sertar, lângă icoana mamei. Acolo unde păstrez lucrurile sfinte, dar și cele care încă dor.

Primăvara a venit mai repede decât de obicei. Ghioceii au apărut în spatele casei, iar păsările se întorceau, semn că viața merge înainte. Mă simțeam mai puternică, mai împăcată. Făceam pași mici, dar siguri, spre mine însămi.

Într-o sâmbătă, pe la amiază, am auzit o bătaie în poartă. Doru era în sat, la magazin. M-am uitat pe geam și aproape am căzut înapoi pe scaun.

Era Alex.

Slăbit. Cu ochii umflați. Ținând în mână un buchet de lalele galbene — florile mele preferate.

Am deschis ușa. L-am privit. El nu a zis nimic. A îngenuncheat în zăpadă.

— Mamă… am venit să-mi cer iertare, nu cu vorba. Cu fapta. Dacă mă lași, vreau să am grijă de tine. Să învăț ce înseamnă Crăciunul. Să nu mai fug de familie. Să nu mai fiu copilul pe care l-ai auzit atunci în telefon…

Mi-a luat mâna. M-am uitat în ochii lui. Nu era băiatul meu de altădată. Dar poate putea deveni din nou.

— Ridică-te, am zis. Nu promite. Doar stai. Și învață. Învățăm amândoi.

Și atunci, am știut. Crăciunul ăsta nu fusese despre brad, cadouri sau mese îmbelșugate. A fost despre adevăr. Despre cine rămâne lângă tine când totul cade. Și despre iertare — cea care doare cel mai mult, dar care vindecă cel mai profund.

Și, pentru prima dată după mult timp, m-am simțit din nou acasă.