După ultima stație, autobuzul era gol — doar motorul bâzâia ușor. Vasile s-a ridicat de pe scaun și a mers pe culoar până la locul Roxanei. S-a aplecat și a băgat mâna în spațiul întunecat de sub scaun, acolo unde o văzuse ascunzând ceva.

Degetele i s-au închis în jurul unui pachet mic de plastic. Când l-a scos la lumină, stomacul i s-a strâns. Era un blister cu pastile anticoncepționale — pe jumătate folosit. Vasile a încremenit, inima bătându-i cu putere. Ceva era profund, profund greșit.

Vasile a simțit cum i se strânge pieptul. A mai ținut în mână astfel de pastile, când una dintre fiicele lui trecuse printr-o perioadă dificilă în adolescență. Știa exact ce erau. Și știa și mai bine ce însemna faptul că o fată de paisprezece ani le ascundea sub un scaun de autobuz școlar, departe de privirile părinților.

S-a uitat din nou spre scaunul fetei, ca și cum acolo ar fi găsit și răspunsul. Dar răspunsul nu era acolo. Se afla în privirea aceea tristă a Roxanei, în lacrimile ei, în tremurul vocii. Și în figura rece a bărbatului de la poartă — “tatăl vitreg”. Deodată, toate piesele păreau să se lege, dar era o legătură înfiorătoare.

Vasile s-a așezat la locul lui, dar nu a pornit imediat autobuzul spre garaj. Stătea nemișcat, cu mâna pe volan și cu blisterul în buzunar. Se gândea. Avea în față două opțiuni: să ignore și să-și vadă de ale lui, cum făceau atâția, sau să riște. Să se implice. Să afle adevărul.

A doua zi, la coborârea Roxanei, Vasile a făcut un gest neașteptat: a oprit ușa autobuzului și a spus calm:

— Aș vrea să stai puțin de vorbă cu mine. Doar câteva minute. Nu ești în pericol, îți promit.

Fata s-a încordat imediat, privindu-l cu ochii mari, speriați.

— Te rog, a adăugat el, cu o blândețe greu de refuzat.

După câteva secunde de ezitare, Roxana s-a așezat din nou pe scaunul ei. Vasile a rămas în picioare, dar s-a aplecat ușor, coborând la nivelul ochilor ei.

— Roxana… am găsit pastilele. Sub scaun. Nu vreau să te sperii, dar nu pot să mă prefac că nu știu. Ești în siguranță aici. Dar am nevoie să-mi spui… ți le-a dat cineva? Le iei tu singură?

Fata a închis ochii și, pentru o clipă, Vasile a crezut că nu va spune nimic. Apoi a început să tremure. Lacrimile i-au țâșnit pe obraji și, cu voce abia șoptită, a murmurat:

— Nu am avut încotro…

Și atunci a început să povestească. Frânturi, la început. Cuvinte rupte, amestecate cu suspine. Dar ceea ce s-a conturat l-a făcut pe Vasile să simtă o furie cumplită.

Mama Roxanei murise în urmă cu trei ani, iar bărbatul de pe verandă — Doru, fost coleg de muncă cu mama ei — se mutase în casa lor la scurt timp. La început, totul părea normal. Dar în ultimul an, lucrurile se schimbaseră. Doru devenise rece, autoritar, abuziv. Îi controla telefonul, îi interzicea să aibă prieteni, o pedepsea pentru cele mai mici greșeli. Și, într-o seară… lucrurile au trecut o limită care nu trebuia niciodată trecută. Roxana nu a spus cuvintele exact, dar nici nu era nevoie. Lacrimile și tăcerea ei spuneau tot.

Pastilele i le dăduse o vecină mai în vârstă, care bănuia ceva, dar nu avea dovezi. I le strecurase într-un plic, spunându-i doar atât: „Să nu ajungi ca mine.”

Vasile a simțit cum i se înmoaie genunchii. Dar s-a ținut tare. Nu era momentul pentru slăbiciune. A luat o decizie clară.

— Roxana, trebuie să mergem la Poliție. Eu voi fi cu tine. Nu mai ești singură.

Fata a clătinat din cap, panicată.

— Nu… dacă află, mă omoară.

— Nu va mai pune mâna pe tine, jur pe toți nepoții mei. Ai încredere în mine. Hai să punem capăt acestui coșmar.

Și așa, fără să o mai ducă acasă, Vasile a virat autobuzul spre secția de Poliție din centrul orașului. Pe drum, a sunat-o pe fiica lui cea mare, care lucra ca psiholog la un centru de consiliere pentru minori. I-a spus, scurt și clar: „Am o fată în autobuz. A fost abuzată. Ne întâlnim la Poliție. Am nevoie de tine.”

Ajunși acolo, lucrurile s-au mișcat repede. Vasile a arătat blisterul. Roxana, cu sprijinul fiicei lui, a reușit să spună tot. Mărturia ei a fost înregistrată, probele păstrate, iar Poliția s-a mișcat surprinzător de eficient. În mai puțin de două ore, Doru a fost ridicat de la domiciliu și dus la audieri.

Zilele care au urmat au fost un amestec de teamă, ușurare și începuturi noi. Roxana a fost preluată de Direcția de Protecție a Copilului și, la insistențele lui Vasile și ale fiicei lui, a fost transferată temporar într-un centru privat unde beneficia de consiliere și siguranță. Vasile o vizita des. Îi ducea cărți, flori, uneori doar vorbe bune.

După două luni, instanța a decis că Roxana nu se poate întoarce în casa în care a suferit. Și atunci, Vasile a făcut un gest pe care mulți l-au considerat nebunesc: a cerut tutela temporară a fetei.

La început, autoritățile au fost reticente. Dar fiica lui, cu ajutorul avocaților, a demonstrat că Vasile are un mediu stabil, experiență cu copiii și o inimă uriașă. Și așa, la începutul iernii, Roxana s-a mutat în casa bătrânului șofer de autobuz.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Roxana încă avea coșmaruri. Încă tresărea la zgomote puternice. Dar, încetul cu încetul, chipul i s-a mai luminat. Mergea la școală cu o altă expresie. Se întorcea cu glume și zâmbete. Într-o zi, i-a spus lui Vasile:

— Știți, n-aș fi crezut niciodată că un bătrânel cu mustață și bască îmi va salva viața.

— Și eu n-aș fi crezut că o fată tăcută cu ghiozdan roz mă va învăța ce înseamnă curajul, i-a răspuns el.

Timpul a trecut, iar povestea Roxanei a devenit cunoscută în tot orașul. Nu din gura ei, ci din articolele unui jurnalist local care a aflat cazul și l-a relatat cu delicatețe, fără a-i compromite identitatea. Oamenii au început să doneze pentru centrul care o ajutase. S-au mobilizat să ofere sprijin altor copii aflați în situații similare.

Vasile a continuat să conducă autobuzul școlar încă doi ani. Apoi s-a retras definitiv. În ziua pensionării, întreaga școală l-a sărbătorit. Copiii i-au făcut un cor cu pancarte colorate: „Mulțumim, nenea Vasile!”

Dar cea mai mare surpriză a venit la final, când Roxana, acum în clasa a zecea, a urcat pe scenă și a spus cu voce clară:

— Există oameni care îți dau viață și oameni care ți-o salvează. Eu am avut norocul să le întâlnesc pe amândouă, dar cel de-al doilea a fost șoferul meu de autobuz.

Publicul a aplaudat în picioare. Iar Vasile… a plâns pentru prima oară în fața tuturor.

Plânsese în tăcere de multe ori. Dar acum nu mai era rușine. Era recunoștință. Era iubire. Era victoria binelui, obținută nu prin putere, ci prin curajul de a face ceea ce e drept, atunci când toți ceilalți aleg să tacă.

Și deși nu mai conduce autobuzul școlar, Vasile Herdelea va rămâne pentru totdeauna șoferul unei salvări. Un om simplu care a ales să nu ignore o lacrimă. Și care, prin asta, a schimbat o viață.