A doua zi, a ascuns telefonul mobil lângă fereastra bucătăriei și a început să filmeze în secret. Ce a surprins? Andreea turnând pulberea în mâncare, apoi luând un apel și șoptind ceva…

…„Da, i-am pus din nou. N-o să mai reziste mult. Apoi totul e al nostru…”

Elena s-a prăbușit pe un scaun, tremurând. Vocea Andreei era clară, rece, străină de zâmbetul dulce și gesturile elegante cu care îi fermeca pe toți. Nu mai era nicio îndoială. Femeia pe care Mihai o adusese în viața lui cu încredere și iubire nu era decât o criminală cu sânge rece. Dar de ce? Pentru bani? Pentru moștenire? Și cine era la celălalt capăt al firului?

Fără să piardă vremea, Elena a trimis înregistrarea unei vechi prietene care lucra ca detectiv particular, Ioana Chirilă. Se cunoșteau din tinerețe, dintr-un sat din Argeș, și își promiseseră cândva că, indiferent ce le va rezerva viața, vor rămâne una pentru cealaltă. În mai puțin de o oră, Ioana era în fața vilei, îmbrăcată simplu, cu o geantă de piele neagră în care avea un laptop, un reportofon și un aparat de analiză chimică portabil.

Au lucrat toată noaptea. Ioana a analizat urmele de pulbere de pe blatul din bucătărie, din farfuria lui Mihai și din borcănașul suspect. Rezultatul a fost năucitor: o substanță extrem de toxică, interzisă în România, folosită în doze mici pentru a simula simptomele unei boli cronice. O travestire perfectă.

„Cu asta, ar fi putut să-l omoare în câteva luni, iar nimeni nu s-ar fi prins”, a șoptit Ioana, în timp ce îi arăta Elenei buletinul de analiză.

Dimineața, Mihai părea din nou sleit de puteri. Andreea îi zâmbea dulce, întrebând dacă să-i aducă ceaiul cu ghimbir. Elena, cu inima cât un purice, și-a ținut calmul și a spus că îl va aduce ea. În același timp, Ioana, deghizată în infirmieră, pătrundea în casă cu o cameră ascunsă, pregătită să obțină mărturia supremă.

A doua zi, planul lor era simplu, dar riscant: să însceneze un colaps major al lui Mihai chiar după o „cină romantică” pregătită de Andreea, cu menajera în rol de observator și Ioana pregătită să înregistreze reacțiile.

Seara a venit prea repede. Mihai, slab și confuz, a fost convins cu greu să participe. „Dacă n-aș avea încredere în tine, Elena, aș crede că e o nebunie”, i-a spus el, cu un zâmbet stins. Dar Elena l-a privit cu ochii umezi și a șoptit: „Dacă nu facem asta acum, nu știu dacă vom mai avea o altă ocazie.”

Andreea a pregătit paste cu sos alb și i-a adus personal farfuria lui Mihai, cu aceleași gesturi delicate, cu același parfum fin de iasomie. Dar nu știa că farfuria fusese schimbată. Când Mihai s-a prefăcut că se prăbușește și Andreea a intrat în panică, totul s-a schimbat.

A sunat pe cineva. Vocea ei era aproape isterică. „Cred că s-a întâmplat! E timpul! Da, da, vino repede! Nu, nu chem salvarea încă!”

Ioana a pătruns în cameră imediat după apel, înregistrând fiecare detaliu. Când i-a dezvăluit identitatea, Andreea a înlemnit. A încercat să pară surprinsă, apoi a plâns, apoi a urlat, dar totul era deja în zadar. Dovezile erau clare, înregistrările, irefutabile.

Poliția a venit după nici douăzeci de minute. Andreea a fost reținută, iar ancheta a scos la iveală ceva și mai întunecat: complicea ei era chiar sora fostului soț, un fost diplomat care îi lăsase o moștenire considerabilă, dar și niște dușmani influenți în lume. Planul era simplu — să-l elimine pe Mihai, să moștenească totul și să dispară în Elveția, unde aveau deja deschise mai multe conturi bancare.

Procesul a durat câteva luni. Mihai a fost internat într-o clinică privată, unde a primit tratamentul adecvat pentru detoxifiere. Încet, și-a revenit. Dar rănile trădării erau adânci. Nopțile i le petrecea privind pe fereastra imensă din salonul său, cu o singură întrebare pe buze: „Cum de n-am văzut nimic?”

Elena a fost chemată să depună mărturie. Când a ieșit din sala de judecată, toți jurnaliștii o aplaudau. Femeia simplă, cu mâinile crăpate de detergent, devenise eroul tăcut care salvase un imperiu.

După proces, Mihai a vândut două dintre companiile sale și a înființat o fundație pentru victimele înșelătoriilor emoționale și financiare. A numit-o „Fundația Elena”. I-a oferit menajerei sale un apartament și o pensie pe viață, dar Elena a ales să rămână la el, nu ca angajată, ci ca prietenă.

„Ai fost singura care a văzut dincolo de aparențe”, i-a spus el într-o zi, în grădina refăcută a vilei din Primăverii. „Și singura care a avut curajul să lupte.”

Primăvara următoare, în curtea lor înfloreau lalelele preferate ale Elenei. Mihai, încă slăbit, dar cu o lumină nouă în privire, citea liniștit dintr-o carte de poezii. Nu mai era doar un milionar. Era un om salvat de umanitate, de prietenie, de adevăr.

Povestea lui a devenit subiect de știri, dar și de reflecție pentru mulți. Într-o lume în care banii par să cumpere tot, adevărul tot reușește să iasă la suprafață — cu ajutorul celor care nu uită să fie oameni.