În cele din urmă, asistenta m-a împins ușor și mi-a făcut semn să mă uit pe fereastră. Ceea ce am văzut m-a lăsat fără sânge în vene. Andrei era ridicat în șezut.

Perfect treaz. Și râdea încet cu „doctorul”, iar cei doi bărbați în halate stăteau lângă ei ca niște complici. Andrei nu avea nicio rană la cap—nicio fașă, nicio urmă de sânge, nici măcar o zgârietură. Și partea cea mai rea? Vorbea cu ei de parcă totul fusese planificat dinainte. Se pare că… Își înscenase cu totul accidentul. Și eu nu trebuia să aflu niciodată.

Se pare că totul fusese regizat. Ca într-un spectacol sinistru în care eu eram marioneta, iar el—păpușarul. M-am retras instinctiv de lângă ușă, cu stomacul făcut nod și cu o durere ciudată în piept.

Nu înțelegeam nimic. Bărbatul pe care îl iubeam, cu care împărțisem o viață de zece ani, râdea acum conspirativ cu niște străini, pe o masă de operație unde trebuia, teoretic, să fie în comă.

— Nu pot să cred… am șoptit, tremurând.

Asistenta, care încă stătea lângă mine, m-a prins de umăr și m-a tras din nou în spate.

— Nu ieșiți încă! Dacă vă văd, se schimbă totul. Încă nu știm ce urmăresc, dar ceva grav e la mijloc.

— Cine sunt oamenii ăia? De ce face Andrei asta?

— Nu știu exact, dar sunt pe urmele lor de câteva săptămâni. De obicei nu implicăm familia, dar n-a mai fost timp de avertismente. Trebuia să știți. Erați următoarea pe listă.

Am simțit cum mi se taie genunchii. Ce listă? Despre ce vorbea? Mă dureau toate gândurile care îmi treceau prin minte—că Andrei ar putea fi implicat într-un complot, că viața mea fusese o minciună, că totul avea să se prăbușească. Dar nu aveam timp să procesez. Ușa sălii de operație s-a deschis brusc și „doctorul” fals a ieșit, urmat de cei doi bărbați. Toți păreau relaxați, ca după o misiune îndeplinită.

— Acum! a zis asistenta și m-a tras după ea, într-un coridor lateral.

Am coborât niște scări metalice înguste, apoi am trecut printr-o ușă de serviciu care ducea într-un alt sector al spitalului. Asistenta se mișca repede, dar cu o siguranță care trăda faptul că știa exact unde mergem.

— Trebuie să vorbiți cu cineva. Cineva care vă poate explica totul.

Am ajuns într-un birou mic, cu pereți galbeni și mobilier vechi, unde o femeie în halat alb, cu ecusonul Ministerului Sănătății, mă aștepta. Se ridică în picioare când am intrat și mi-a făcut semn să iau loc.

— Doamna Popescu, îmi pare rău că a trebuit să aflați așa. Numele meu este Irina Tănase. Sunt investigator sub acoperire într-o anchetă ce vizează o rețea de escrocherii și înșelăciuni care implică spitalul acesta. Din păcate… soțul dumneavoastră este implicat până peste cap.

— Nu, nu se poate… Andrei? El… e contabil. Merge la muncă, se uită la seriale cu mine seara, nu…

— Exact. Imaginea perfectă a banalității. Dar avem dovezi—înregistrări, tranzacții bancare ascunse, martori. Am adunat totul, dar ne lipsea un lucru: mobilul.

— Mobilul?

— Da. De ce ar înscena un accident? Ce voia să obțină? Răspunsul a venit azi.

A scos un dosar subțire și mi l-a pus în față. Când l-am deschis, am încremenit. Era o poliță de asigurare pe viața mea, recent modificată, cu clauze adăugate fără știrea mea. Suma asigurată era uriașă. Iar beneficiar: Andrei Popescu.

— A semnat în numele dumneavoastră, folosind o copie falsificată a buletinului. Urma să vă „accidenteze” la finalul săptămânii, dar a grăbit planul când a aflat că am început să-l investigăm. Întregul scenariu de azi… a fost o repetiție. Un test. Să vadă dacă sunteți suficient de ușor de păcălit.

Totul se învârtea în jurul meu. Mi se făcuse greață. Cum să fie adevărat? Omul care mă îmbrățișa noaptea, care îmi spunea „iubita mea” înainte să stingem lumina… planifica să mă omoare?

— Nu înțeleg… de ce?

Irina oftă și închise dosarul.

— Am avut cazuri similare. Datorii la jocuri de noroc. Amaneturi. Șantaje. Andrei are un dosar ascuns la Fisc și o groază de credite la cămătari. Dar ce e mai grav… colaborează cu o rețea internațională care spală bani prin spitale și clinici private. Și e dispus să facă orice ca să iasă curat. Inclusiv să-și piardă soția.

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Mă simțeam ca și cum aș fi trăit într-un coșmar. Dar nu aveam timp să mă prăbușesc.

— Ce urmează acum? am întrebat, cu vocea gâtuită.

— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Trebuie să jucați teatru. Să vă întoarceți acasă, să vă comportați normal. El trebuie să creadă că nu ați aflat nimic. Între timp, noi vom strânge suficiente dovezi pentru arestare.

M-am uitat la ea, neîncrezătoare.

— Adică… să mă întorc în pat cu un bărbat care plănuia să mă omoare?

— Doamna Popescu, dacă nu ne ajutați, nu doar dumneavoastră sunteți în pericol. Sunt și alte femei pe listă. Dumneavoastră puteți opri totul.

Am închis ochii. Simțeam cum mă sufocă teroarea, dar și o furie nestăpânită care începea să clocotească în mine. Dacă trebuia să devin actriță în propria viață ca să demasc monstrul care se ascundea sub chipul bărbatului meu, atunci așa să fie.

Am plecat din spital pe o ieșire secundară, cu promisiunea că voi fi monitorizată și protejată discret. A doua zi, Andrei s-a întors acasă, cu o atitudine surprinzător de relaxată.

— M-ai speriat ieri, iubita mea, mi-a zis râzând. Totul a fost o neînțelegere. Doctorii au confundat fișele. Eu nici n-am căzut, de fapt.

L-am privit în ochi și am zâmbit slab, cu nodul acela în gât care nu voia să dispară.

— Bine că ești bine, iubitule, am șoptit. Chiar mi-a fost frică.

Apoi l-am îmbrățișat, deși tot corpul meu urla să fug. Și de acolo a început teatrul.

Timp de două săptămâni, m-am prefăcut că sunt aceeași soție iubitoare. I-am făcut cafeaua, l-am sărutat la plecare, i-am răspuns la glume. În același timp, informam discret anchetatorii despre programul lui, telefoanele lui, conversațiile pe care le auzeam. Până într-o dimineață, când la ușă au apărut patru bărbați în costume negre, cu mandate în mână.

Andrei a fost arestat pe loc. Nici măcar nu a apucat să-și ia geaca. Fața lui, încremenită, m-a privit ca pe o străină.

— Tu… ai știut?! a urlat.

— Din prima secundă, i-am răspuns rece. Și știi ce? Mă bucur.

L-au luat în tăcere. Iar eu am rămas în ușă, cu lacrimi în ochi, dar cu sufletul ușurat.

Nu știu ce înseamnă viitorul pentru mine acum. Dar știu că mi-am salvat viața. Și poate și pe a altora.

Uneori, dragostea se termină cu un sărut dulce.

Alteori… cu o arestare.

Dar important este că am ales să nu mai fiu victimă. Și n-am mai fost.