Când a sosit felul principal, Andreea s-a ridicat să-l ajute pe chelner cu tava — un gest simplu, natural, din bun-simț. Când s-a întors să se așeze, mâna Ilenei s-a întins și a tras scaunul înapoi.

Totul s-a întâmplat într-o secundă.

Un scârțâit ascuțit de lemn, un zgomot surd de trup lovind podeaua de marmură — și apoi strigătul Andreei:

— Aaaaah — bebelușul meu! Întreaga sală a încremenit.

Pahare s-au răsturnat, furculițe au căzut pe farfurii. Scaunul lui Mihai a scârțâit când l-a împins brusc și a alergat spre ea.

— Andreea! strigă el, îngenunchind lângă ea. La tivul rochiei apăruseră pete de sânge. Ochii Andreei erau mari, plini de panică. Fața Ilenei se făcuse albă ca varul.

— Eu… n-am vrut… bâigui ea, dar toți văzuseră zâmbetul răutăcios care îi scăpase înainte de gestul ei.

— Sunați la salvare! urlă Mihai, cu vocea frântă.

Un val de panică a cuprins sala. Oaspeții se ridicară brusc, unii înghețați de groază, alții agitându-se haotic. Cineva scăpă un pahar, care se sparse zgomotos pe marmura rece. O tânără de la masă — verișoara Irina, medic rezident — îngenunche lângă Andreea și puse mâna pe încheietura ei, căutând pulsul.

— E slab, dar constant, spuse ea cu voce joasă. Trebuie dusă urgent la spital. Sângerarea nu e normală.

Mihai scoase telefonul și formă 112, cu mâinile tremurând. În timp ce explica operatorului ce se întâmplase, privirea lui nu se desprindea de chipul Andreei, palid și ud de lacrimi. Ea îi strângea mâna cu forța unei femei disperate.

— Te rog… ai grijă de ea… te rog… să nu pățească nimic… fetița… șopti ea.

— Nu vorbi, iubita mea. O să ajungem imediat la spital. Te țin de mână, sunt aici, nu plec, îi spuse Mihai cu o voce frântă.

Ileana stătea nemișcată, cu buzele strânse. Ochii tuturor o priveau cu oroare, ca și cum tocmai și-ar fi dat masca jos, dezvăluind monstrul din spatele eleganței și bijuteriilor scumpe. Un domn în vârstă, nașul familiei, se apropie de ea și rosti apăsat:

— Ce ai făcut, Ileana? Ce ai făcut, femeie?

Dar ea nu răspunse. Privirea îi era pierdută, fixând petele roșii care se lățeau pe rochia de mătase a Andreei, ca o rană vie în mijlocul unei sărbători ruinate.

Sirenele salvării au spart liniștea stranie din cartierul exclusivist în mai puțin de opt minute. Paramedicii au intrat grăbiți, cu trusa deschisă și o targă. Mihai s-a ridicat doar ca să le facă loc, apoi a insistat să urce cu ea în ambulanță. Într-o clipă, vila Stoica, care adineauri vuia de râsete și clinchete de pahare, a devenit tăcută ca un mormânt.

La spital, lucrurile s-au mișcat rapid. Andreea a fost dusă direct în sala de operații. Un medic bărbos, în halat alb, l-a luat pe Mihai deoparte.

— Domnule Stoica, gravida are o dezlipire de placentă. Situația e critică, dar facem tot ce putem pentru a salva atât mama, cât și fătul. Aveți credință.

Mihai, cu ochii injectați și palmele transpirate, dădu din cap. Nu mai putea rosti niciun cuvânt. Se prăbuși pe o bancă de pe hol și își lăsă fața în palme. O asistentă i-a adus un pahar cu apă, dar el nu l-a băut. Nu voia decât să o vadă pe Andreea zâmbind din nou. Să-i spună că e bine, că fetița e sănătoasă.

Timpul trecea chinuitor. La fiecare clipă, Mihai retrăia scena din sufragerie. Glasul Andreei, strigătul ei, sângele, chipul mamei lui, zâmbetul acela perfid… Cum se putea ca propriii lui ochi să fi fost orbi atâția ani? De ce nu luase măsuri mai devreme? Regretele îl loveau din toate părțile, ca niște valuri grele într-o barcă fără vâsle.

După o oră și patruzeci de minute, ușa sălii de operație se deschise. Medicul ieși, își scoase masca și se apropie.

— Mama este stabilă. Am reușit să o salvăm. Fetița… e mică, dar a supraviețuit. Va avea nevoie de monitorizare, dar e vie, domnule Stoica. Am avut noroc. Mult noroc.

Mihai izbucni în plâns. Lacrimile curgeau necontrolat. Le lăsa să curgă. Nu-i mai păsa de nimic altceva. A fost lăsat să intre la Andreea o oră mai târziu, când era deja trezită din anestezie. Fața ei era albă ca perna, dar ochii… ochii ei erau vii.

— Am salvat-o? șopti ea.

— Da, iubita mea. Și pe tine. Și pe ea. Sunteți bine. Ești o eroină, Andreea…

Ea închise ochii și, pentru prima dată în acea noapte, zâmbi. Slab, dar sincer.

Două zile mai târziu, Mihai intră din nou în vila Stoica. Dar de data aceasta, nu pentru o petrecere, ci pentru o confruntare.

— Mamă, spuse el pe un ton rece, te rog să stai jos. Avem ceva serios de discutat.

Ileana, care se izolase în biroul său de la etaj de când se întorsese acasă, coborî ezitant. Avea cearcăne și ochii pierduți.

— Cum e Andreea? întrebă ea, cu o urmă de teamă în glas.

— Trăiește. Și fetița la fel. Dar nu datorită ție. Aproape le-ai ucis, mamă. Și nu o spun la figurat.

— Mihai… eu n-am vrut… a fost un gest prostesc… un impuls… Nu credeam că…

— Exact. N-ai crezut. N-ai simțit. Pentru tine a fost doar o altă încercare de a demonstra că ai control. Dar ai pierdut totul, mamă. Din momentul ăsta, nu mai ai voie să te apropii de familia mea. Nu vreau să o mai vezi pe Andreea. Nu vreau să-ți vadă nepoata chipul. Dacă ai vreo urmă de rușine, te vei retrage demnă și tăcută.

Ileana începu să tremure. Încercă să protesteze, dar Mihai ridică o mână.

— Timp de ani de zile, ți-am tolerat micile umilințe, ironiile, manipulările. Pentru că ești mama mea. Dar azi… azi ai trecut o linie care nu mai poate fi ștearsă. Așa că, te rog, fă-ți bagajele. Am angajat o firmă care să te mute în vila de la Sinaia. Nu vei duce lipsă de nimic. Dar, pentru noi, ești doar o rudă îndepărtată.

Tăcerea se așternu grea. Ileana se ridică, cu spatele puțin cocoșat, ca și cum povara unei vieți de orgolii ar fi învins-o într-un final.

La spital, Andreea ținea în brațe o fetiță cât o păpușă, dar perfectă. O numiseră Maria.

— E frumos numele, nu? întrebă Mihai.

— Da… și vreau să fie liberă, iubită și ferită de răutate, răspunse Andreea.

— Așa va fi. Promit.

Și pentru prima dată, promisiunea aceasta nu era doar un gest frumos. Era un legământ. În vila din Sinaia, Ileana privea prin fereastră, înconjurată de liniște, amintindu-și vocea Andreei, țipătul și sângele. Și pentru prima oară în viața ei, începu să plângă. Poate nu de remușcare. Dar cu siguranță de singurătate. Iar în casa mică de lângă parc, o familie nouă începea. Cu iubire, iertare și puterea de a merge mai departe.