Andrei s-a ridicat de la masă pentru a răspunde la un apel afară. Eu am rămas pe loc, derulând poze pe telefon. Radu s-a uitat în jur cu atenție, apoi a întins mâna spre geanta mea, care era agățată de spătarul scaunului. Mirela a pus pauză și a mărit imaginea. Radu mi-a scos portofelul. Mi-am simțit respirația blocându-se.

L-a răsfoit rapid, a scos două carduri de credit și le-a băgat în buzunarul interior al jachetei. Apoi, cu o precizie neliniștitoare, a pus portofelul exact înapoi, la locul lui.

Câteva secunde mai târziu, când m-am ridicat să ajut o ospătăriță, Radu a luat telefonul meu — cel pe care îl uitasem — și a tastat ceva rapid, după care l-a pus înapoi pe masă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Simțeam cum îmi țiuie urechile. — Și ăsta nu e cel mai rău lucru, a șoptit Mirela, apăsând din nou pe play. Ce a făcut fiul meu în continuare — ceea ce am văzut desfășurându-se în liniște pe acel ecran — m-a făcut să-mi pierd puterile.

M-am prăbușit pe scaunul din spatele meu, în timp ce adevărul devenea imposibil de ignorat…

…Pentru că, în minutele care au urmat, Radu a scos din buzunar un plic mic, alb, pe care l-a așezat cu grijă sub farfuria lui. Apoi, s-a uitat în jur, s-a ridicat, și a părăsit masa cu o seninătate de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mirela a pus din nou pauză. Cu mâinile tremurând, m-am ridicat și m-am apropiat de ecran, privind fix acel plic. Îl vedeam clar, acolo, nevăzut de nimeni la momentul respectiv.

— Ce era în acel plic? am întrebat, cu vocea spartă.

Mirela și-a mușcat buza și a clipit de câteva ori, ca și cum încerca să se decidă dacă să-mi spună adevărul sau nu.

— După ce ați plecat, doamnă… a venit un domn. L-am recunoscut. Intrase de câteva ori în restaurant și se uitase insistent spre masa dumneavoastră. A venit direct la acel loc, a luat plicul, apoi a ieșit fără să spună nimic. Am verificat camerele de la intrare. Nu mi-a plăcut cum s-a uitat la Radu, nici cum s-a uitat la noi. A fost… sinistru.

Am rămas nemișcată. Gândurile mi se roteau în minte haotic. De ce ar face fiul meu așa ceva? De ce să-mi fure cardurile? Ce legătură avea cu acel bărbat? Ce conținea plicul?

Am mulțumit cu greu, mi-am luat telefonul, și am ieșit în noapte. Bucureștiul era liniștit, dar în capul meu era o furtună. Am mers pe jos până acasă, fără să simt frigul, fără să aud claxoanele sau vocile. Eram doar eu și imaginea lui Radu, furându-mi lucrurile, făcând tranzacții secrete sub ochii mei.

Când am intrat în apartament, Andrei era în living, uitându-se la știri, cu o bere în mână. M-a privit o clipă și a înțeles imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce s-a întâmplat?

— Trebuie să vorbim, am spus eu, privind în gol.

Ne-am așezat pe canapea și i-am povestit tot. La început, a refuzat să creadă. A spus că poate există o explicație, că poate e o greșeală, că poate… poate…

Dar știam amândoi că nu era așa.

— Trebuie să-l confruntăm, am spus.

Andrei a dat din cap încet. L-am sunat pe Radu și i-am spus că vrem să ne vedem a doua zi, sub pretextul că am găsit ceva ce-i aparținea. A acceptat, dar vocea lui era rece, distantă.

A doua zi, ne-am întâlnit într-o cafenea discretă, lângă Piața Romană. Radu a apărut îmbrăcat elegant, cu o geacă scumpă, un ceas pe care știam sigur că nu și-l putea permite.

— Ce e așa urgent? a întrebat, uitându-se la noi cu o nerăbdare vizibilă.

L-am privit în ochi.

— Radu, știm ce ai făcut. Avem înregistrările de la restaurant.

S-a înfipt în scaun și pentru prima oară am văzut o fisură în masca lui. A oftat, a dat ochii peste cap, apoi a zâmbit forțat.

— Asta-i tot? Vă panicați pentru două carduri? Nu-i mare lucru.

Andrei a bătut cu palma în masă, dar eu i-am atins brațul. Nu voiam scandal. Voiam adevărul.

— Radu, cine era bărbatul care a luat plicul? Ce-ai pus în el?

Fiul nostru s-a încruntat, apoi a privit în jur ca și cum se temea că ne aude cineva. Apoi, s-a aplecat spre noi.

— Nu e treaba voastră.

— Ba da, e treaba noastră, am spus, păstrându-mi vocea calmă. Dacă ai intrat în ceva periculos, vrem să te ajutăm. Dar trebuie să ne spui ce se întâmplă.

A ezitat, apoi, într-un final, a cedat. A scos o foaie mototolită din buzunar și a pus-o pe masă.

— E datoria mea. Cinci mii de euro. Am luat un împrumut, n-am putut să-l plătesc la timp. Ăia nu sunt genul de oameni care acceptă scuze. Dacă nu plătesc, mi-au zis că o să mă „caute” acasă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Radu, băiatul nostru pe care-l credeam pierdut în propriile alegeri, era de fapt prins într-un coșmar.

— Și cardurile noastre? Ce sperai să faci cu ele?

— Le-am folosit să acopăr o parte din sumă. Voi sunteți singurii care mai au încredere în mine… dar nici asta nu va fi suficient. M-au amenințat că urmează ceva mai rău dacă nu plătesc totul până luni.

Am încremenit. Era joi. Aveam trei zile.

Am plecat împreună din cafenea, cu Radu între noi, fără să ne spunem prea multe. În acea seară, Andrei și cu mine am discutat ore întregi. N-aveam cum să ignorăm pericolul. Poliția era o opțiune, dar Radu a refuzat categoric. Dacă anunțam autoritățile, totul s-ar fi înrăutățit.

Așa că, a doua zi, am început să vindem ce puteam. Ceasuri, bijuterii, electronice. Am strâns aproape tot. Dar tot nu era suficient. Radu era distrus, ne ceruse iertare de zeci de ori, și ne rugase să-l lăsăm să rezolve singur. Dar nu mai aveam încredere că poate.

Duminică seara, Andrei a venit acasă cu o geantă. În ea erau exact cinci mii de euro.

— Am fost la un fost coleg… i-am spus că e o urgență medicală. Mi-a împrumutat banii pe cuvânt.

— Cum o să-i dai înapoi?

— O să lucrez în plus. Noaptea, în weekenduri, nu contează.

Am plâns, știind cât de greu îi era deja.

Luni dimineață, Radu s-a întâlnit cu bărbatul acela într-o parcare din zona Obor. Noi am stat într-o mașină mai încolo, urmărindu-l, cu telefoanele pregătite. Am văzut cum a dat geanta, cum a fost percheziționat, cum i s-a întins mâna pentru un soi de pace tăcută. Apoi, bărbatul a plecat.

Radu a venit la noi tremurând. Ne-a îmbrățișat, iar eu i-am simțit lacrimile pe umăr.

— N-o să mai fac niciodată așa ceva, mamă. Promit. O să vă dau înapoi tot. Doar… mulțumesc că nu m-ați abandonat.

Și, în lunile care au urmat, s-a ținut de cuvânt. A început să muncească. A renunțat la anturajele periculoase. A început chiar să vină acasă des, să mănânce cu noi. De fiecare dată când îl priveam, îmi aminteam de acea seară de la restaurant. De trădare. De teamă. Dar și de dragostea care a rămas, cumva, intactă sub toate straturile de greșeli.

Pentru că, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, Radu e fiul nostru. Și uneori, iubirea adevărată înseamnă să nu renunți când celălalt a căzut — ci să-l ajuți să se ridice, chiar dacă te doare.