Mi s-a strâns stomacul, dar nu am clipit. Trebuia să înfrunt și mai rău. Am muncit la trei joburi ca să-mi cresc fiul. Am stat nemâncată ca să aibă el ce pune pe masă.

Nu aveam să cedez în fața unei adunături de snobi beți de vin scump. M-am uitat la fiul meu, așteptând… ceva. Șoc. Furie. Măcar un cuvânt. Dar el și-a coborât privirea. Și atunci — altcineva s-a ridicat. De la capătul mesei, un bărbat mai în vârstă, într-un costum gri, croit impecabil, s-a ridicat încet.

Tatăl Loredanei. Sorin Romanescu. Prezența lui a golit aerul din încăpere. Se uita fix la mine. Sprâncenele i s-au încruntat. Nu de dezgust. De recunoaștere.

— Ce-ai spus? a întrebat el, cu o voce calmă, dar tăioasă. Loredana a râs din nou, încercând să treacă peste:

— Glumeam, tati. A fost doar o glumă. El n-a zâmbit. În schimb, a mers pe lângă masă și s-a oprit la un pas în fața mea. Mi-a cercetat chipul cu privirea.

Apoi a spus: — Numele tău… nu e cumva Margareta Popescu? Am clipit.

— Ba da. A inspirat adânc. Apoi, aproape cu venerație:

— Tu i-ai salvat viața soției mele. Acum treizeci de ani. În București. Accidentul acela de mașină

— ai scos-o din epavă. Încăperea a încremenit. L-am privit în ochi. Amintirea a venit ca un fum. — Era însărcinată, am șoptit. Am stat cu ea până a venit ambulanța. Nici nu i-am aflat numele.

S-a întors către ceilalți — familia lui, încă așezați, acum cu ochii mari cât cepele.

— Asta nu e nicio scroafă, a spus el rece. Este o eroină. Și dacă mai râde vreunul dintre voi, poate să plece din casa mea.

Ochii tuturor păreau pironiți asupra mea, dar nu cu disprețul de mai devreme. Acum era un amestec de rușine, uimire și neîncredere. Loredana, care până atunci se simțise regina necontestată a serii, părea că s-a micșorat în propriul scaun. Rujul ei roșu intens devenise brusc grotesc, iar râsul pe care îl afișase mai devreme părea acum o mască strâmbă, dărăpănată de adevăr.

Sorin Romanescu s-a întors spre mine și, într-un gest rar văzut la cineva de teapa lui, s-a înclinat ușor.

— Nu am avut niciodată ocazia să-ți mulțumesc, a spus el. Soția mea, Ileana, și băiatul nostru, Tudor… n-ar fi existat fără tine. Te rog, ia loc aici, lângă mine.

Mi-a întins brațul. Am ezitat o secundă, neștiind dacă să mă așez sau să fug cât mai repede din acel loc care îmi devenise brusc o scenă. Dar ceva din privirea lui — sinceritatea, poate și căința întregii adunări — m-a făcut să stau. Am pășit cu pași egali, cu inima bătându-mi în tâmple, și m-am așezat. În capul mesei. Lângă stăpânul casei.

S-a lăsat o liniște ciudată, stânjenitoare. Loredana se foia pe scaun, dând din ochi disperați spre soțul ei, Andrei, care părea împietrit. Tăcea. Nu scotea niciun cuvânt. Aș fi vrut să-i văd regretul. Sau rușinea. Dar părea doar… gol.

— De ce nu ne-ai spus? a întrebat într-un final Sorin, cu voce joasă. De ce n-ai cerut niciodată nimic?

L-am privit direct în ochi. Nu mai eram femeia timidă care intrase rușinată în acea cameră cu zece minute în urmă. Acum eram femeia care, fără să ceară nimic, dăduse totul.

— N-am făcut-o ca să primesc ceva înapoi. A fost instinct. Omenește. Femeia aceea striga, sângele curgea, iar lumea trecea pe lângă epavă ca și cum n-ar fi fost nimic. Nu puteam să plec.

Un murmur ușor s-a auzit din partea stângă a mesei. Era mama Loredanei, Ileana. Se ridicase în picioare cu ochii plini de lacrimi și venea spre mine. M-a cuprins în brațe, tremurând.

— Eram însărcinată în luna a șasea, mi-a șoptit. Țin minte cum îmi vorbeai, cum îmi țineai mâna. Ai stat cu mine până când am ajuns în ambulanță. N-am uitat niciodată vocea ta… Nu știam dacă mai trăiești. Am vrut să te găsesc.

Întreaga masă părea că asistă la un spectacol total opus celui dinainte. Cei care râseseră cu poftă se uitau acum în farfuriile lor, incapabili să scoată un cuvânt. O tânără își scotea discret telefonul de sub șervet, poate pentru a trimite un mesaj gen „Vezi ce s-a întâmplat la cină!” sau poate doar din reflexul de a fugi de rușine.

— Mă scuzați, a spus atunci Loredana, cu un zâmbet care voia să pară înțelept, dar nu reușea decât să pară fals. Nu voiam decât să destind atmosfera…

Sorin s-a întors spre ea și, cu o voce scurtă, rece ca gheața, a replicat:

— Taci. Ai uitat să fii om. O să înveți din asta. Sau… n-ai să mai ai loc la masa asta.

Loredana a încremenit. Fața i se făcuse cenușie, iar mândria ei se topise ca o lumânare sub flacără.

Atunci am simțit că pot să respir. Nu pentru că fusese răzbunată. Ci pentru că, pentru prima dată, cineva spusese lucrurilor pe nume. Pentru că nu mai eram o umbră invizibilă în viața fiului meu. Eram Margareta Popescu. Femeia care a salvat o viață. Și care, fără să vrea, schimbase un destin.

Cina a continuat, dar într-un ton complet diferit. Sorin a povestit despre accident, despre cum soția lui fusese la un pas de moarte. Ileana a completat cu amintiri fragmentate, iar ceilalți au ascultat, rușinați, dar captivați. Povestea mea devenise centrul serii.

La un moment dat, Andrei s-a apropiat de mine, încercând să-mi șoptească ceva.

— Mamă, îmi pare rău…

L-am privit scurt, apoi mi-am întors privirea spre Ileana, care îmi punea în farfurie o felie de friptură.

— E în regulă, i-am zis. Dar să știi că unele răni nu trec doar cu scuze.

Și a tăcut. Pentru prima oară, fiul meu nu mai avea cuvinte.

Seara s-a terminat târziu. Oaspeții au început să plece, unul câte unul. Mulți m-au salutat cu respect, alții doar cu un gest scurt, dar toți au înțeles ceva în seara aceea. Că sub rochia mea bleumarin se afla o femeie cu o poveste. Și că fiecare râs pe care îl arunci în direcția cuiva, poate călca în picioare o viață de sacrificii.

Când am ieșit din vilă, cu pantofii în mână și părul răvășit de vântul de pe litoral, m-am oprit pe trepte și am privit luna. Nu mai aveam lacrimi în ochi. Nici furie în piept. Doar o liniște ciudată, ca după o luptă grea câștigată nu cu sabia, ci cu tăcerea.

Tudor, fiul Ilenei, a venit spre mine alergând, cu o geacă în mână.

— Doamna Margareta, uitați, ați uitat asta! Și… vă mai așteptăm. Mama vrea să vă vadă cât mai des.

L-am privit. Avea ochi blânzi. O umbră din ochii mei, poate.

— Mulțumesc, Tudor. Poate că data viitoare o să gătim împreună, îi zic zâmbind. Ciorbă de burtă, ca pe vremuri. Știi să cureți legumele?

— Învăț repede! a spus el, râzând.

Și am plecat.

A doua zi dimineață, am primit un buchet imens de flori în fața ușii mele. Nu avea nume, doar un bilet mic, scris de mână:

„Pentru femeia care a salvat mai mult decât o viață. A salvat și conștiința unei familii. — S.R.”

L-am citit de două ori. Apoi am zâmbit.

Pentru că, în sfârșit, lumea văzuse cine sunt. Și, mai ales, eu îmi amintisem cine am fost mereu.