Așa că, în ziua mutării, n-am împachetat doar cutiile mele — am pus laolaltă fiecare chitanță, fiecare dovadă de transfer, fiecare e-mail în care îmi cerea ajutor. Dacă ieșeam din peisaj, atunci ieșeam de tot și nu aveam să mai las nimic în urmă care să poată fi folosit împotriva mea. Nu mai eram fiica salvatoare. Nu mai eram nici măcar fiica. Eram, în ochii lor, doar o amenințare cu pantofi scumpi și suflet rece.

Am plecat cu capul sus, dar cu inima frântă. M-am întors în garsoniera mea, mică dar curată, unde nu era nimeni care să mă acuze că iubesc prea mult sau că ajut prea tare. Am pus toate actele într-un dosar gros, l-am etichetat: “pentru când o să uite adevărul”, și l-am băgat în fundul dulapului.

Zilele au trecut greoi. Niciun mesaj, niciun apel. Nici de la mama, nici de la Andrei. Nici măcar de la sora noastră mai mică, Larisa, care întotdeauna părea să fie vocea rațiunii. Mă mințeam că e mai bine așa. Că liniștea înseamnă vindecare. Dar noaptea, când puneam capul pe pernă, cu ochii în tavan, simțeam golul mai tare decât oricând.

O lună mai târziu, m-a sunat Larisa. Avea vocea joasă, gravă.

— Ioana… trebuie să vii la spital. Mama a leșinat la piață. E internată.

M-am dus fără să ezit. Fără să mă gândesc. Era mama. Dincolo de mândrie, de acuzații, de durere — era mama mea. Când am intrat în salon, am găsit-o slăbită, cu perfuzia în mână și ochii închiși. Larisa stătea pe un scaun, cu fața în palme.

— A făcut o criză de tensiune. Și glicemia era foarte jos. A zis că n-a mai mâncat bine de câteva zile.

— Cum adică n-a mai mâncat? Dar Andrei?

Larisa a ridicat din umeri. — Andrei nu mai trece pe la ea. Zice că dacă tot a ales să-l alunge pe tine, să-și asume consecințele. E supărat și el. Pe toată lumea, cred.

M-am așezat pe marginea patului. Mama a deschis ochii încet și m-a privit. Erau umezi și obosiți. Dar nu mai erau reci.

— Ai venit… a șoptit.

— Bineînțeles. Sunt aici, mamă.

— Nu merit…

— Nu spune asta, am întrerupt-o. Hai să nu vorbim acum. Odihnește-te. Sunt aici.

În următoarele zile, am fost zilnic la spital. I-am adus supă, fructe, haine curate. Nu ca să demonstrez ceva. Ci pentru că nu puteam sta departe. Oricât de rănită eram, iubirea nu dispăruse. Era doar îngropată sub straturi de neînțelegeri și mândrie.

Într-o seară, când restul saloanelor se linișteau și se stingea lumina, mama mi-a luat mâna.

— Ioana… îmi pare rău. Am greșit. M-am simțit rușinată. Copleșită. Nu știam cum să accept că tu ești sprijinul meu. M-am simțit slabă și m-a speriat. Și Andrei… mi-a spus că vrei doar casa, că te porți de parcă ești mama mea, nu invers… și m-am lăsat influențată.

— Știu, am zis, cu vocea tremurândă. Și eu am greșit. Poate că n-am știut să spun “te iubesc” altfel decât plătindu-ți facturile. Poate că și eu m-am agățat de control, de cifre, de soluții… când tu aveai nevoie doar să știi că ești valoroasă chiar și fără să plătești nimic înapoi.

— Îți promit că o să repar.

— Nu trebuie. Doar să te faci bine.

S-a reîntors acasă după încă o săptămână. De data asta, cu promisiunea că va merge la controale, că va mânca regulat. M-am mutat temporar înapoi la ea, să o ajut, dar de data asta, totul era altfel. Nu mai vorbeam despre bani. Vorbeam despre noi. Despre tata. Despre cum ne e fără el. Despre cum Andrei, în felul lui, suferă și el. L-am invitat la o cină, dar nu a venit.

În schimb, într-o zi, a apărut Larisa la ușă cu o față gravă.

— Avem o problemă. Andrei a vândut mașina mamei. Pe numele lui. Zice că i s-ar fi cuvenit, că el a dus-o de atâtea ori la doctor.

Am simțit cum se rupe iar ceva în mine. Nu mai era vorba de bunuri. Era despre principii. Despre onoare. Despre faptul că, în absența tatălui nostru, rămăsesem într-un război pe care niciuna dintre noi nu și-l dorise.

Am sunat un avocat. I-am arătat dosarul meu. Fiecare chitanță, fiecare transfer. Nu pentru a cere ceva — ci pentru a mă proteja. Avocatul mi-a spus că, legal, totul fusese un cadou. Nu aveam nicio pretenție juridică.

— Dar moral? am întrebat.

— Moral… aveți tot dreptul să fiți rănită. Dar și datoria să alegeți ce fel de fiică vreți să fiți în continuare.

Asta m-a durut. Pentru că știam răspunsul.

Într-o duminică, ne-am așezat toate trei în sufragerie. Mama, Larisa și cu mine.

— Trebuie să ne gândim serios la viitor, am zis. Nu la cine ce moștenește. Ci la cum trăim împreună. La cum ne respectăm.

— Eu nu mai vreau să lupt cu nimeni, a zis mama. Vreau doar pace.

— Atunci facem o înțelegere. Legală. Clară. Casa rămâne a ta cât trăiești. După aceea, dacă vrei, o împărțim egal. Dar cât timp trăiești, nimeni nu are voie să o vândă, să o înstrăineze, să decidă pentru tine.

A fost de acord. A semnat. Iar Andrei… a lipsit din nou.

Trei luni mai târziu, în Ajun de Crăciun, a apărut la ușă cu o pungă cu cozonac.

— Pot să intru? a întrebat.

Mama a fost prima care s-a ridicat și l-a îmbrățișat. Eu am rămas pe scaun, cu inima strânsă.

— Îmi pare rău, Ioana, a zis el. Am fost un prost. Am fost invidios. Frustrat. Și m-am simțit lăsat pe dinafară.

— Ai fost. Dar ești aici. Asta înseamnă ceva.

— Crezi că mai pot repara?

Am oftat. — Hai să mâncăm. Și vedem pe urmă.

A fost prima seară, după mult timp, în care am râs cu toții la aceeași masă. Poate că nu uitasem totul, dar începusem să iertăm. Și asta era, în fond, adevărata moștenire.

Pentru că iubirea nu se măsoară în bani, ci în curajul de a rămâne aproape, chiar și atunci când doare.